Chrysippus, Cleanthes, Epictet, Hierocles, Leonidas Konstantakos, salvarea elefantilor, stoic, Theophrast

Oare un stoic ar salva elefanții?

de Leonidas Konstantakos
 
Sursa fotografiei aici.
Vechii stoici nu au fost niciodată nevoiți să-și facă griji în privința extincție speciilor și a sustenabilității resurselor pe o scară atât de întinsă precum a noastră (deși probabil că au asistat la dispariția câtorva specii datorită hăituirii lor în Colosseum). Însă, dacă ziarele au dreptate, atunci elefanții ar putea să dispară în săbăticie în nici chiar patru ani, vânați cu toții până la ultimul pentru fildeș și uneori pentru carne lor. Așadar, dacă un înțelept ar fi susținut astăzi salvarea elefanților (presupunând că un înțelept ar face asta) care ar fi fost oare argumentul său? Probabil că argumentul stoic pentru salvarea pahidermelor de la decimarea din mediu nu ar face apel la emoțiile cititorilor punând în discuție metodele prin care elefanții sunt hăituiți și măcelăriți pentru valoarea ornamentală a fildeșului. Un stoic probabil că nu ar vedea nimic onorabil în a stârni mila prin simpla prezentare a unor imagini cu ce-ți dau fiori cu elefanți căsăpiți cu fețele hăcuite doar pentru a permite braconierilor să ia mai mult fildeș (de vreme ce oricum oamenii măcelăresc în mod curent alte animale). Baubau îi sperie doar pe copii. Așadar, ar salva oare un stoic elefanții (în măsura în care un stoic ar putea face asta) având în vedere aspra doctrină stoică a „indiferentelor”? Acestă dogmă fundamentală susține că nimic nu are vreo valoare morală, cu excepția virtuții și a viciului, și că nu se întâmplă nimic rău atunci când un animal moare. Oare un înțelept va susține același lucru chiar și atunci când dispare o specie întreagă?
Cum de obicei stoicii negau existența oricărei justiții între oameni și animale (sau oricare alte viețuitoare iraționale), se poate obiecta că asta ar pune o piedică serioasă în calea oricărei etici ce vizează protecția mediului inspirată de stoicism. Regăsim astfel ca exemplu, „excelenta remarcă” a lui Chrysippus cum că totul în lume a fost creat de dragul oamenilor și a zeilor și că oamenii pot deci să folosească animalele după propriile nevoi. De fapt, Chrysippus credea chiar că sarea din carnea de porc e o dovadă că erau desemnați în mod providențial să fie hrană pentru oameni! În acest caz, oare stoicii nu ar accepta uciderea elefanților de dragul profitului din comerțul cu fildeș sau pentru obținerea unor frumoase decorații și accesorii din fildeș. Sau măcar pentru ca să ne hrănim cu ei?
Spre deosebire de argumentul în favoarea existenței unor obligații morale stoice față de ceilalți oameni, este greu să propunem unul asemănător pentru existența unor drepturi naturale de inspirație stoică. Conceptul nostru de etică ce vizează protecția mediului, fără să mai vorbim de oricare alt concept modern despre drepturilor animalelor, li s-ar părea bizar. Theophrast, și nu stoicii, este adevăratul sfânt-filosof protector al animalelor. Și cu toate acestea, în doctrina stoică a oikeiosis, a ceea ce este potrivit pentru un animal rațional, putem găsim cele mai bune motive pentru a construi o etică a virtuții ecologice și mai apoi să furnizăm metodele pentru a salva elefanții (de exemplu, prin educarea cumpărătorilor de fildeș, prin donații financiare sau prin angajarea de mercenari pentru a proteja animalele, poate chiar prin creșterea lor sau și mai puțin subtil prin rechiziționarea lor). Motivele sunt antropocentrice prin aceea că se învârt în jurul a ceea ce este preferabil pentru noi, oamenii, dar de ce ar reprezenta aceasta o piedică pentru stoici, care sunt înrudiți intelectual cu principiul rațional al universului?
Stoic conservator, Hierocles a conceput întregul univers drept un singur organism. Acest univers panteist este identic cu Zeus și tot ce există în el face parte din Zeus. Oamenii, de asemenea, fac parte din organismul divin dar sunt diferiți față de celelalte vietăți prin aceea că sunt pătrunși de rațiunea divină a lui Zeus. Adică facem parte dintr-un univers care poate raționa – participăm la rațiunea lui Zeus. Putem să ne dăm seama de modul cum funcționează lumea. Naturaliști neobosiți, stoicii au observat caracteristicile fiecărei părți a lui Zeus, inclusiv celelalte vietăți, pentru a înțelege ce le este firesc și potrivit. Oamenii nu fac excepție și astfel stoicii au înțeles că perfecționarea de bunăvoie a ceea ce este potrivit cu raționalitatea și sociabilitatea umană înseamnă să fii prudent, just, moderat și curajos. Aceste lucruri alcătuiesc virtutea umană, singurul bine al omului din punct de vedere stoic iar a fi virtuos înseamnă să ai un caracter moral perfect dezvoltat.
Hierocles conduce discuția până la punctul de plecare cel mai potrivit pentru o astfel de etică. Pentru o viață prosperă este de o importanță crucială să cunoaștem și să optăm pentru ceea ce este de fapt propriu oamenilor. Și atunci, a trăi conform cu natura, a trăi virtuos, înseamnă a-ți perfecționa alegerile în conformitate ceea ce ne este propriu. Aproprierea aceasta conduce animalul la autoconservare și aceasta la rândul ei conduce în mod firesc la grija pentru lucrurile exterioare, inclusiv pentru ceilalți oameni din jurul nostru. Dacă alegerea lucrurilor corecte pentru firea noastră umană este o predispoziție proprie pentru proprietăți externe și dacă (în calitate de oameni) afecțiunea este o predispoziție față de proprii copii și dacă (în calitate de vietăți) autoconservarea este o predispoziție față de noi înșine, atunci rezultă că noi, oamenii, trebuie să luăm în considerare cu atenție mediul nostru extern și să facem alegerile corecte în ceea ce privește lucrurile externe de dragul nostru și al celor pe care îi iubim. Adică, din punctul de vedere al stoicilor, predispozițiile noastre naturale ne pretind să fim neapărat virtuoși (prudenți, drepți, moderați, curajoși) față de lucrurile exterioare.
Lucrul cel mai important aici este să înțelegem rolul nostru de oameni și preocuparea morală pentru cei din jurul nostru. Implicațiile filosofiei lui Hierocles sunt urmarea punctului său de vedere referitor la actele potrivite pentru un om ca fiind un animal social și rațional. Iată modelul său:
Fiecare dintre noi este ca și cum ar fi pe de-a-ntregul cuprins într-o mulțime de cercuri, unele mai mici, altele mai mari, iar cel din urmă închizându-l pe cel anterior pe baza dispunerii diferite și inegale a pozițiilor lor relative. Primul și cel mai apropiat cerc este acela pe care o persoană îl trasează ca și cum ar trasa în jurul unui punct central, și anume propria sa minte. Cercul cuprinde corpul și orice altceva adoptat de dragul corpului. Căci acesta este practic cel mai mic dintre cercuri și aproape atinge centrul însuși. Urmează al doilea, mai îndepărtat de centru dar care cuprinde primul cerc; acesta include părinții, frații, surorile, soția și copiii. Cel de-al treilea are în interiorul său unchii și mătușile, bunicii, nepoții, nepoatele și verii. Următorul cerc include rudele și acesta este urmat de cercul celor care locuiesc în aceiași localitate, apoi de cercul membrilor tribului, urmează acela al concetățenilor și apoi în același fel cercul oamenilor din orașele învecinate și cercul celor ce trăiesc în aceiași țară. Cercul cel mai larg și mai îndepărtat de centru, care cuprinde tot restul, este acela al întregii rase umane. (Stobaeus)
Pentru cei mai mulți poate părea ciudat să spui că a ne îngriji de noi înșine conduce în mod firesc la a ne îngriji de ceilalți. Totuși, Hierocles se folosește de sociabilitatea naturală a umanității pentru a trece de la opinia sa despre condiția umană (de la percepția lumii, la percepția de sine și la autoconservare) la esența eticii sale a virtuții care cercetează natura fundamentală a umanității. În opinia sa, pentru a progresa spre virtutea umană trebuie:
… să punem cercurile laolaltă oarecum spre centru și să continuăm cu zel să transformăm cercurile care circumscriu în cercuri circumscrise… este de datoria noastră să respectăm oamenii din cercul al treilea ca și cum ar fi din cercul al doilea și în afară de asta să ne respectăm celelalte rude ca și cum ar face parte din cercul al treilea. Căci deși depărtarea, după gradul de rudenie, va răci afecțiunea, totuși trebuie să încercăm din greu să îi asimilăm cu rudele apropiate. Punctul just va fi atins dacă, din inițiativa noastră, reducem distanța în relația pe care o avem cu fiecare persoană… (Ibid.)
El înțelege că poziția noastră în societate și sentimentele de afecțiune ne fac să fim îndrăgiți (în feluri diferite) de cei apropiați nouă mai mult decât de cei care sunt depărtați, dar o persoană bună va încerca cu hotărâre să reducă distanța morală dintre noi înșine și ceilalți. Astfel, capacitatea noastră de a înțelege și de a influența în mod deliberat lumea ne conduce către obligațiile noastre. Prosperăm atunci când luăm în seamă conceptul lui Hierocles despre încorporarea inelelor exterioare ale relațiilor sociale în inelele interioare ale preocupărilor noastre morale. Într-un fel, îi mutăm în mod conștient pe ceilalți în noi.
Paradigma lui Hierocles, în ciuda faptului că este incompletă, furnizează liniile directoare pentru noii stoici, două milenii mai târziu. Cunoștințele noastre moderne referitoare la înrudirea biologică cu celelalte animale (și în realitate cu tot ceea ce înseamnă viață pe pământ), împreună cu cunoștințele referitoare la relația noastră chimică cu Pământul și provocările moderne legate de mediu cu care se confruntă specia noastră și multe altele ar fi fost îndeajuns pentru a-l face pe Hierocles să adauge alte câteva cercuri la modelul său, dacă ar fi știut despre ele. În orice caz este îndeajuns pentru ca noii stoici să le adauge, în lumina înrudirii oamenilor cu planeta prin evoluția comună. Un alt mare stoic contemporan cu Hierocles, Epictet, vine și completează obligația morală la care ne îndeamnă Hierocles:
„În plus, ești cetățean al lumii și faci parte din ea, nu ca subaltern ci ca unul dintre elementele constitutive cele mai importante. Căci ești capabil să participi la cârmuirea divină și să-i prevezi consecințele. Și atunci, care este vocația cetățeanului? Să nu considere nimic drept interes privat, să nu delibereze asupra niciunui lucru ca și cum ar fi separat [din întreg].” (Epictet, Discursuri)
Etica mediului poate (și ar trebui) să fie bazată pe cercurile concentrice stoice ale preocupărilor morale dar oare ar fi acceptat stoicii înșiși o etică a virtuții ecologice? Putem numi revendicarea modernă drept stoică chiar dacă vechii stoicii ar fi putut să o respingă cu un surâs? De fapt, o filosofie morală care include animalele, plantele și resursele naturale (oricât de ciudat ar fi putut să pară unui stoic din vechime) ar putea în realitate să rămână fidelă implicațiilor vechii doctrine stoice. Și cum nu mai putem să susținem vechile pretenții antropocentrice referitoare la animale și restul lumii, cum că ar fi fost create numai de dragul omului, în zilele noastre stoicii pot reinterpreta acel antropocentrism pentru a arăta că autoconservarea încă poate conduce la o preocupare universală. Stoicul este o persoană angajată social și sunt puține problemele cu un caracter atât de universal și care merită preocuparea noastră precum situația mediului. Indiscutabil, rămâne de văzut cât de folositoare poate fi ecologia stoică, cum anume ar putea să arate aceste politici de mediu și cât ar fi de practic sau posibil de a le ratifica și le aplica.
Postularea universului drept un superorganism nu a încetat odată cu stoicul Hierocles iar supraorganismele sunt considerate astăzi drept realități biologice ale naturii. Abordarea problemelor noastre moderne prin prisma eticii și virtuții stoice ia în considerare în mod serios legăturile complexe pe care le avem cu mediu în care trăim și ne pune în armonie cu căminul și familia noastră extinsă: tot ce înseamnă viață pe Terra, în plus pământul și aerul. Dar cum am putea să începem să punem în practică o etică a virtuții ecologice bazată pe paradigma lui Hierocles care să nu fie neînsemnată sau într-atât de sentimentală încât să devină lipsită de sens? Din fericire, stoicul însuși ne dă unele sfaturi despre cum am putea să ne apropiem de virtute și să încorporăm cercurile mai îndepărtate ale relațiilor în cele mai apropiate prin însuși impulsul nostru inerent de conservare. Continuarea citatului de mai sus din Hierocles devine punctul de plecare al faptelor:
„Punctul de principiu și practica sa au fost dezbătute. Dar e necesar să adaug, de asemenea, uzanțele cu privire la modul de adresare, numind veri, unchi și mătuși pe „frați”, „tați” și „mame”, iar pe alți „veri” în orice alt fel ne permite vârsta lor, de dragul sentimentelor de afecțiune ce le purtăm. Pentru că acest mod de adresare nu este deloc un semn banal al grijii pe care le-o purtăm ci dimpotrivă și în același timp poate să stârnească și să intensifice încorporarea cercurilor, ca să zic așa, pe care am indicat-o mai sus.” (Stobaeus)
În încercarea de a descoperi o etică a pământului de obicei s-a pus accentul pe consecințele practice sau pe presupusele drepturi ale mediului și/sau ale generațiilor viitoare iar paradigma stoică a lui Hierocles a fost din păcate trecută cu vederea. Pentru înaintașii noștri stoici, problema uciderii elefanților de dragul profitului, din lăcomie ori pentru obținerea de decorații de prost gust din fildeș ar fi fost una referitoare la cum ne afectează pe noi aceste decizii, pe noi și caracterele noastre. Dacă stoicii ar fi avut cunoștințele noastre moderne de biologie evoluționară și prin urmare o imagine a relației biologice pe care o împărtășim cu tot ceea ce înseamnă viață pe pământ, ei ar fi încorporat alte câteva cercuri în modelul lor. Ei nu ar fi tratat animale precum elefanții drept agenți morali cu drepturi dar, cu siguranță, le-ar fi tratat drept indiferente preferabile (1) de bunăstarea cărora trebuie să ținem seama alături de a noastră. Faptul că aceste animale nu posedă un logos nu înseamnă că nu avem nicio obligație față de ei. În acest sens există o anecdotă încurajatoare despre stoicul Cleanthes care, în contradicție cu alți stoici, și-a schimbat opinia despre animalele non-umane când a observat că furnicile „posedă elemente de raționalitate” în interacțiunile lor cu membrii altor colonii. Cunoștințele dobândite prin observație l-au făcut pe Cleanthes să-și schimbe părerea. De atunci prin observație am învățat cu mult mai mult despre lumea fizică decât știau primii stoici și ar trebui să revedem și dacă e nevoie să revizuim vechile doctrine. După cum remarca Seneca plin de spirit, „Zenon este prietenul nostru dar adevărul este un prieten și mai bun”.
Într-un sens cât se poate de real, separate pur și simplu de noroc, de timp și de împrejurări, alte animale de pe această planetă devin rudele noastre, plantele devin verele noastre (care nu mai sunt chiar atât de îndepărtate), Pământul devine mama noastră, universul cetatea noastră iar facultatea sa cârmuitoare este tatăl nostru Zeus. Noii stoici, urmând sfatul lui Hierocles, pot începe să utilizeze o terminologie cuprinzătoare atunci când se referă la cercurile exterioare ale familiei ecologice și să-i educe pe tineri în spiritul acestei paradigme cuprinzătoare a progresiei către virtute: cum ar trebui să se comporte niște vietăți sociale și raționale față de membrii familiei lor și față de mediu înconjurător. Neil deGrasse Tyson a spus odată că „suntem cu toții interconectați biologic unii cu alții, chimic cu pământul și atomic cu restul universului… facem parte din univers. Suntem în univers și universul este în noi.” Vechii stoici erau de acord și adăugau că suntem responsabili de lumea noastră în măsura în care sunt implicate judecățile și alegerile noastre. În consecință, nu e nevoie ca stoicii să repună în discuție doctrinele lor fundamentale pentru găsi argumentele necesare să-i protejeze pe ceilalți locuitori ai planetei noastre și membri ai cetății universale. Oikeiosis-ul uman (2) furnizează o motivație foarte bună pentru a ne îngriji de pământul nostru și de resurse. Îi provoc pe noii stoici să-și conducă „acțiunile potrivite lor” prin implementarea unei etici a virtuții ecologice bazată pe cercurile concentrice ale lui Hierocles, cercuri ale preocupării morale, și cu voia lui Zeus, să salveze elefanții, rudele noastre, de la o suferință inutilă și de la dispariția din sălbăticie.
Leonidas Konstantakos a devenit profesor de „educație specială” după stagiul militar; el este titular al unui master în arte liberale de la Florida International University, la care se adaugă filosofia ca preocupare în timpul liber.
Nota traducătorului:
(1) Conform filosofiei stoice indiferentelesunt toate lucrurile exterioare. Binele este o anumită dispoziție a minții și anume virtutea. Răul este o anumită dispoziție a minții și anume viciul. Ambele, atât binele cât și răul, depind de noi datorită naturii noastre raționale. Toate celelalte lucruri sunt exterioare. Ele nu depind de noi și de aceea sunt indiferente: sănătatea, corpul, plăcerea, durerea, truda, statutul social, faima, averea, serviciul etc. Între indiferenteunele sunt preferabile. De exemplu, e preferabil să fii bogat mai degrabă decât să fii sărac, frumos decât urât, sănătos decât bolnav.
(2) Oikeiosis, la stoici, este însușirea a ceea ce este propriu cuiva. Oikeiosis-ul uman este ceea ce îi este propriu omului, natura sa: raționalitatea. 
Sursa articolului:

http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/10/10/would-a-stoic-save-the-elephants-by-leonidas-konstantakos/

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.