stoicism

Resistance is futile

Rezistența este inutilă: sfaturi stoice despre lucrurile exterioare


de William Ferraiolo
 
Axioma inutilității. Agenții nu trebuie să încerce în mod direct să devină (sau să fie) ceva imposibil din punct de vedere logic, teoretic sau practic.” [Becker, p. 42]
 
„Pentru a fi fericiți, nu trebuie să ne preocupăm prea mult de ceilalți. – Albert Camus, Căderea
 
Atașamentul emoțional și psihologic față de eforturile zadarnice conduce în mod sigur la frustrări, anxietate și nemulțumire. Insistența asupra ideii că lumea exterioară trebuie să se conformeze dorințelor noastre încăpățânate sau așteptărilor noastre preconcepute, practic, garantează insatisfacția. O asemenea insistență nu servește la nimic. Voi aduce argumente în sprijinul ideii că atașamentele de această natură sunt o sursă foarte obișnuită de suferințe inutile și care pot fi stârpite cu ușurință. În acest sens, Marvin Kohl face referire la atitudinea stoică cu privire la eforturile zadarnice:
 
Poate că nici o altă școală de filosofie din lumea antică nu a pus un accent mai mare pe importanța înțelegerii și acceptării limitelor puterii umane așa cum au făcut-o stoicii. Și asta deoarece stoicii au susținut că, pe lângă cunoașterea a ceea ce merită să fie făcut, înțelepciunea consistă, în mod fundamental, și în cunoașterea celor care sunt în puterea noastră și a celor care nu sunt în puterea noastră și în a nu încerca să facem ceea ce nu putem face. [2001, p. 75]
 
În mod deosebit voi argumenta că orice dependență psihologică față de astfel de exterioare stoice, precum comportamentele și stările cognitive ale unor alte persoane decât noi înșine, se încadrează în citatul lui Becker (de mai sus) prin care se formulează Axioma stoică a inutilității. Cu alte cuvinte, ne supunem unor dorințe inutile atunci când ne legăm fericirea de condiții, precum credințele, atitudinile și comportamentele celorlalți, care se află dincolo de sfera noastră directă și practică de control. Orice încercare de a dirija credințele, dorințele sau comportamentul unui agent exterior constituie un efort inutil de a controla fenomene care, în cuvintele lui Epictet, „nu depind de noi”. Într-o anumită măsură, această observație este evidentă și banală – nu-i putem controla pe oameni, gândurile lor etc. Aproape toată lumea înțelege acest lucru și sunt foarte puțini cei care ar contesta în mod deschis o astfel de afirmație. Cu toate acestea, insistența generalizată și aparent incorigibilă de a urma acest curs, precum și tendința de a suferi în urma eșecului unor astfel de încercări, justifică o analiză atentă și necesită sfaturi terapeutice.
 
Efortul de a formula și oferi sfaturi folositoare nueste inutil. Redactarea și comunicarea sfaturilor sunt, de fapt, sub controlul meu (cu condiția ca creierul și corpul să mă ajute). A insista însă asupra eficacității sau acceptării acestor sfaturi este, totuși, un tip de încăpățânare inutilă și donquijotească – menită să conducă la suferințe psihologice și emoționale. Pot să scriu acest articol cu scopul de a apăra și explica cât mai bine o recomandare stoică plină de merite (și acest efort este în mare parte, dacă nu cu totul, „în puterea mea”), dar aș fi un nesăbuit dacă aș permite ca binele meu emoțional să depindă de acceptarea articolului la o conferință universitară, de selectarea sa pentru publicare sau de faptul că cineva îl citește, îl ia în serios și urmează sfaturile din acesta. Atitudinea înțeleaptă care trebuie adoptată în acest caz este detașarea rațională, precum și recunoașterea faptului că acestea pur și simplu nu sunt sub controlul celui care dă sfaturi. Aceasta este recomandarea stoică – trebuie fie să o acceptăm, fie să o respingem!
 
Zădărnicie și nemulțumire
 
Cu siguranță, vor afirma unii, o astfel de limitare a eforturilor și preocupărilor noastre va duce în mod sigur la încetinirea dezvoltării și va înfrâna tocmai acele speranțe și visuri care au alimentat inovațiile, realizările tehnologice și aproape toate celelalte forme de progres de pe urma cărora umanitatea s-a bucurat de atâtea beneficii. Trebuie să îndrăznim să riscăm chiar și cu prețul insuccesului – și chiar în mod zadarnic. Numai printr-o astfel de îndrăzneală se realizează progresul real. Să îndrăznim deci să realizăm fapte mari, iar dacă nu reușim să le împlinim, să ne bucurăm totuși de lupta noastră curajoasă, să ne mândrim și să sperăm pentru că „am visat visul imposibil”. Poate că Don Quijote e un erou tragic, dar e totuși un erou, tocmai pentru că „s-a luptat cu morile de vânt” și astfel și-a îmbogățit spiritul. Inspirația merită sfidarea înfrângerii și umilința.  
 
Din motive bine întemeiate, cultura modernă este saturată de admirația pentru cei care îndrăznesc, visează și perseverează chiar și în fața unor ostacole aparent imposibile și a unor munci aspre și chinuitoare. La urma urmei, americanii „își amintesc de Alamo”! Nașterea națiunii americane este indisociabil legată de sfidarea unor șanse inegale și de puterea de a găsi curajul pentru a lupta împotriva unei provocări aparent insurmontabile și a unui adversar invincibil. Să ne gândim, de asemenea, la imboldul pe care-l insuflă simpla mențiune a taberei militare de la Valley Forge. Care dintre noi nu va prefera să țină cu cel mai slab și nu va „spera contra șanselor” atunci când este pus să aleagă în fața unei cauza pierdute? La urma urmei, sfinții nu trăiesc, de regulă, o viață plină de lux și nici nu mor, liniștiți, de o moarte blândă. <Și în contrast>, stoicismul ne recomandă lașitatea, supunerea și chietismul? Atunci recomandările sale sunt cel puțin nedemne și înjositoare pentru cei care-l îmbrățișează. Și aici din nou, Marvin Kohl exprimă foarte bine această veche nemulțumire <față de poziția stoicilor >:
 
Față de această linie de gândire, unii ar obiecta imediat spunând că putem depăși eșecurile dacă avem credința de neînvins că putem realiza orice ne dorim să facem. Alții ne-ar îndemna să credem că hotărârea neclintită de a ne atinge scopurile ar fi atât de puternică, din punct de vedere psihologic, încât ne-ar împinge să perseverăm până la „victorie sau moarte”. Iar alții, sub pretextul că sunt înțelepți, ne-ar îndemna să combinăm o afirmație falsă cu una adevărată, spunând că „putem avea tot ce ne dorim, dar nu putem avea totul”. Acești partizani extremi ai libertății de alegere resping ideea că nu ar trebui să facem ceea ce este știut ca fiind imposibil de realizat sau, și mai important, că foarte puține lucruri sunt în realitate imposibile. La fel ca și Nicholas Rescher, aceștia sunt predispuși să accepte drept general valabilă în viață poziția conform căreia rezultatele cele mai bune se obțin doar atunci când ne străduim din greu. [2001, p. 78]
 
Cam așa sună una dintre obiecțiile standard împotriva „temperării obiectivelor” în scopul evitării dezamăgirilor. Mai înainte de toate, este practic imposibil să știm dacă un efort este inutil. Am auzit cu toții încurajări sau îndemnuri de genul „nu se știe niciodată” sau „nimic nu e imposibil”. În al doilea rând, chiar și-o încercare cu adevărat inutilă poate avea o latură nobilă sau de neatins în alt mod – ceva deosebit care compensează dezavantajele eșecului. Îi admirăm pe cei care îndură greutățile și depun eforturi, pe vitejii „nebuni” care sunt dispuși să „lupte contra unui dușman de neînvins”. Astfel de fapte pot avea o aură poetică – dar, adesea, poezia se dovedește a fi o filosofie deplorabilă și impracticabilă.
 
Obiecția aceasta este eronată din două puncte de vedere. După cum ne reamintește Marvin Kohl, stoicii au argumentat încă de multă vreme că: 
 
…atunci când căutăm să înfăptuim un scop nerealizabil nu numai că ne expunem eșecului, ci, de asemenea, ne risipim timpul și energia – atât de prețioase – care ar fi putut fi folosite altundeva într-un mod mai eficient. Să căutăm imposibilul cu hotărâre și convingerea că trebuie să ne străduim până la „victorie sau moarte” înseamnă să ne expunem la aceasta din urmă și, deci, este o eroare chiar și mai serioasă din punct normativ. [2001, p. 78]
 
Fiecare clipă petrecută în căutarea imposibilului, a inutilului, e o clipă pierdută pentru efortul de a atinge un rezultat plauzibil (sau, cel puțin, posibil). Timpul și energia noastră sunt limitate. Este irațional și autodistructiv să sacrificăm un beneficiu potențial pentru o încercare inutilă de a obține un avantaj imposibil de atins. E clasicul „pariu pentru fraieri”. În plus, acțiunile de succes nu sunt, în mod inerent, mai puțin nobile decât căutările donquijotești. Bătălia de la Alamo ar fi fost în continuare demnă de amintit, chiar dacă trupele <generalului> Santa Anna nu ar fi șovăit și nu s-ar fi retras – poate chiar mai mult! Cu siguranță, eșecul nu e o condiție necesară pentru atingerea unor consecințe optime pe termen lung și nici pentru realizarea unor fapte mărețe. Dacă ar fi fost așa, atunci ar fi trebuit să țintim spre realizarea eșecului. Fără îndoială, acest lucru ar fi generat un paradox – ce presupune succesul prin eșec – sau obiectivul de a reuși într-o acțiune care înlătură orice posibilitate de succes. Dacă un astfel de obiectiv nu e în mod direct incoerent, tinde, cel puțin, în direcția generală a unei disonanțe cognitive descumpănitoare. Oare George Washington este mai puțin demn de respectul nostru decât regele <spartan> Leonidas? Amândoi au fost eroici și admirabili – dar Washington a câștigat. Oare Leonidas nu ar fi preferat victoria la Termopile?
 
Nu se poate presupune nu trebuie
 
Dacă Immanuel Kant are dreptate atunci când spune că „se poate presupune trebuie”, rezultă prin urmare că nu se poate presupune nu trebuie. Aceasta este o aplicație aproape directă a lui modus tollens la sfera raționamentului practic. Nu este practic și probabil incoerent să încercăm ceea ce nu se poate face. Și anume, nu trebuie să încercăm imposibilul. În orice încercare de acest fel, agentul risipește timp, efort și resurse într-un demers sortit eșecului. Resurse care, altfel, ar fi putut fi dedicate unui proiect care cel puțin speră să aibă succes. Câte suferințe inutile nu au rezultat de pe urma eșecului de a se abține de la încercări lipsite de speranță? Mai mult, câte suferințe evitabile nu ar fi fost preîntâmpinate printr-o realocare rațională a resurselor risipite în căutări zadarnice? Nicio cuantificare nu este posibilă (orice încercare de a realiza o asemenea cuantificare ar fi inutilă), dar putem concluziona că „multe” ar fi un răspuns conservativ și modest. În cartea sa Un nou stoicism, Lawrence Becker formulează problemele logice și practice are scopurile inutile astfel:
 
Ideea este cât se poate de simplă: respingem temeinicia oricărei propoziții normative construită pe baza încercării unui agent de a face (în mod direct) un lucru pe care-l consideră imposibil de realizat. Și facem acest lucru deoarece astfel de eforturi sunt incoerente, în sensul că reprezentarea acestora prin propoziții presupune totdeauna, în mod tacit, o pereche de propoziții contradictorii: una despre imposibilitate, care afirmă inexistența mijloacelor pentru atingerea unui scop dat; cealaltă despre o posibilitate contrară, care afirmă că există un curs de acțiune care ar putea reprezenta calea de a îndeplini același scop… Însă sistemul logicii normative constituie o reprezentare formală a raționamentului practic, iar raționamentul practic are ca scop tocmai soluționarea unor astfel de contradicții și incoerențe. [1998, p. 45]
 
Până la urmă, raționamentul practicnu permite contradicția principiilor aplicate, care conduce în final la incoerență. Nu putem, potrivit pildei, „să servim la doi stăpâni” (cel puțin, nu ar trebui să încercăm să facem asta) și, cu siguranță, nu putem respecta principiile călăuzitoare sau maximele de conduită prin acțiuni reciproc contradictorii. Imposibilul este, din motive practice, interzis agentului rațional.
 
Testul practic 
 
Stoicii ne cer să renunțăm la orice atașament psihologic și emoțional, la situațiile și obiectivele care sunt recunoscute ca fiind inutile sau față de care avem dovezi destul de concludente privind inutilitatea lor. E un sfat înțelept – și mult prea adesea ironizat sau ignorat. Uneori, chiar nu există speranță! E de datoria noastră să identificăm aceste cazuri și să răspundem printr-o detașare rațională corespunzătoare. Totuși, ce-ar constitui o dovadă convingătoare, ce ne-ar demonstra că un anumit scop este, în realitate, inutil? Există, desigur, anumite cazuri de imposibilitate fizică, legică sau logică care sunt destul evidente.  
 
Totuși, acestea nu reprezintă opțiuni autentice de tipul celor despre care William James susținea că reprezintă posibilități reale. Nimeni nu se gândește în mod serios să sară peste Marele Canion în porțiunea sa cea mai lată, fără a utiliza o forma sau alta de propulsie artificială. Nimeni nu se gândește, „am să sar peste el ca la săritura în lungime!” În mod clar e un lucru imposibil de realizat pentru orice om. În plus, orice încercare de acest fel, departe de a fi admirabilă sau măreață, este pur și simplu un gest de nebunie sinucigașă. Acesta nu reprezintă un caz interesantpentru o recomandare practică. Nimeni nu are nevoie de îndrumările unui înțelept stoic pentru a descuraja o astfel de nebunie evidentă
 
Un caz interesant ar presupune un obiectiv care nu e, în mod evident, imposibil și care pare să sfideze rațiunea. Care este testul prin care am putea distinge un lucru improbabil de unul care este imposibil de atins? Cum am putea face diferența în practica concretă? După cum se întâmplă adesea în cazul recomandărilor stoice, răspunsul este impresionant (și înșelător) de simplu: o vom face; tot ce nu e produsul propriei voințe, în momentul în discuție, este, ipso facto, dincolo de puterea de a voi – în acel moment. 
 
Acesta poate părea un determinism prezumțios și într-adevăr ar putea fi. Din fericire, soluțiile practice nu necesită soluționarea unor dispute metafizice obscure. Pot să controlez, prin simpla exercitare a propriei mele voințe, credințele, comportamentul, atitudinile etc. celorlalte persoane? Acelora care răspund în mod afirmativ la această întrebare le revine sarcina de a demonstra acest lucru. Putem, desigur, dialoga, putem dezbate sau amenința șamd. Toate acestea depind de cooperarea interlocutorului (-ilor). Căci, după cum le reamintește Epictet auditorilor săi, astfel de chestiuni pur și simplu nu „depind de noi”: 
 
„Există unele lucruri care sunt în puterea noastră și altele care sunt peste puterea noastră. În puterea noastră stau opinia, obiectivele, dorința, aversiunea, într-un cuvânt, toate lucrurile care țin de noi. Dincolo de puterea noastră sunt corpul, averea, reputația, serviciul, într-un cuvânt, toate lucrurile care nu țin propriu-zis de noi.” [Enchiridion,I]
 
Nu este o simplă coincidență faptul că Arian plasează acest îndemn la începutul listei de recomandări din Enchiridion adresate adepților stoici. Această regulă reprezintă o condiție sine qua non a eficacității sfaturilor lui Epictet. Cunoașterea celor care depind „de noi”. Orientarea tuturor eforturilor cognitive spre îmbunătățirea și perfecționarea „celor lăuntrice” (adică, opinia, scopul, dorința, aversiunea etc). Cunoașterea celor care nu depind de noi. Îmbrățișarea și acceptarea acestora și evitarea grijilor din cauza unor lucruri care nu depind „de noi”. Lucrurile pe care stoicii le numesc „exterioare” (și anume, corpul, averea, reputația, serviciul etc) nu „depind de noi” și este o nebunie să ne facem griji din cauza acestora. Fiecare clipă de nemulțumire provocată de atașamentul emoțional față de atitudinea și comportamentul altor persoane este o clipă ce ar fi putut fi folosită pentru propria noastră perfecționare. 
 
Atâta timp cât ne străduim să realizăm imposibilul nu facem altceva decât să ne risipim viețile. Iar viața e prea scurtă pentru a construi castele de nisip. Timpul e prea prețios pentru a fi irosit alergând după fantezii copilărești. Stoicismul ne învață, mai ales, să acceptăm lumea exterioară așa cum este și să rezistăm impulsului de a jeli după o lume care nu a existat, nu există și nu poate exista. Universul își va impune punctul de vedere. Iar stoicul va rămâne netulburat de desfășurarea evenimentelor pe care nu le poate controla în mod direct. Stoicul cel bun se va îngriji de propria sa îndreptare și stăpânire. Și asta e mai mult decât de-ajuns pentru orice persoană rațională. Don Quijote se lupta cu morile de vânt. Epictet năzuia după înțelepciune, virtute și stăpânire de sine. Faceți alegerea pe care o considerați cea mai admirabilă și treceți la treabă.  
 
 
Lucrări citate:
Becker, Lawrence C. (1998). Un nou stoicism. Princeton University Press.
Camus, Albert (1958). Căderea. New York: Alfred A. Knopf.
Epictet. Discursuri și Manualul(Enchiridion). Thomas W. Higginson (trans.). New York: Walter J. Black, Inc. (1944)
Harris, Sam. (2010). Orizont moral: modul cum țtiința poate hotărî valorile umane. New York: Free Press (Simon & Schuster, Inc.)
Kohl, Marvin. (2001). „Înțelepciunea și axioma inutilității,” Forum filosofic, 32: 73–93.
Rescher, Nicholas. (1987). Idealism etic: studiu asupra naturii și a funcției idealurilor. Berkeley: University of California Press.
 
William Ferraiolo a obținut doctoratul în filosofie la Universitatea din Oklahoma în 1997. De atunci, acesta predă filosofia la Colegiul San Joaquin Delta din Stockton, California. Este autorul cărții  Meditații asupra autodisciplinei și a eșecului: exerciții stoice pentru dobândirea disciplinei mentale. 
 
 
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.