Antipater, Herrigel, John Sellars, stoicism, Zen

Stoicismul și arta de a trage cu arcul

de John Sellars

 
 
Se spune că filosoful stoic Antipater folosea tragerea cu arcul drept analogie, atunci când încerca să explice scopul eticii stoice. Stoicul autentic, susținea Antipater, este asemenea unui arcaș: face tot ce poate pentru a-și atinge ținta, dar fericirea sa nu depinde de atingerea sau ratarea țintei (Stobaeus 2,76,11-15). Ceea ce contează este să tragă bine, căci dacă săgeata își atinge ținta sau nu depinde de alți factori, aflați în afara controlului său. 
În literatura veche aceasta i-a făcut pe unii să caracterizeze arta stoicului – arta de a trăi – drept o artă stocastică, precum navigația sau medicina, în sensul că rezultatul depinde în parte de factori independenți de îndemânarea practicantului (Alexandru, Quaest. 61,1-28). De asemenea, unii au fost îngrijorați că astfel stoicismul ar avea de fapt două scopuri ușor diferite: acela de a trăi o viață fericită și acela de a face tot posibilul pentru a trăi o viață fericită (Cicero, Fin. 3.22). În comentariul său cu privire la acest punct Cicero scria:
„Să luăm de exemplu cazul unei persoane a cărei sarcină este să arunce cu sulița sau să tragă cu săgeata la țintă. Scopul final este să facă tot ce îi stă în putință pentru a trage drept și același lucru se aplică și scopului nostru. În acest tip de exemplu, singurul lucru pe care acesta trebuie să-l facă este să tragă drept; iar a trage drept este singurul lucru pe care îl poate face în acest caz pentru a-și împlini, deci, scopul final. La fel este și cu ceea ce numim binele suprem în viață. A-ți atinge de fapt ținta este, după cum spunem, a fi selectată, iar nu dorită.” (ibid.)
Pentru stoic deci ceea ce contează nu este să-și lovească mereu ținta ci mai degrabă să devină un arcaș desăvârșit, tragerea cu arcul fiind înțeleasă aici drept un tip de artă specială, în care expertiza nu garantează întotdeauna succesul.
Această idee stoică are ceva în comun cu relatarea lui Eugen Herrigel din cartea Zen în arta de a trage cu arcul (Londra, 1953) referitoare la încercarea de a învăța acest meșteșug în Japonia. Cartea lui Herrigel este una de memorii personale, în care acesta își relatează propria experiență de a încerca să învețe să tragă cu arcul de la un maestru japonez, cu scopul de a înțelege mai bine arta Zen. De-a lungul acestei încercări Herrigel face o serie de remarci despre Zen și trasul cu arcul, care rezonează cu imaginea lui Antipater despre arcașul stoic și care ne poate oferi o nouă perspectivă asupra acesteia. 
Herrigel începe prin a reflecta asupra ideii că a învăța o artă militară medievală, scoasă din context și transformată într-un hobby pentru oameni care nu au nevoie să învețe să tragă cu arcul este un lucru artificial. Trasul cu arcul nu mai este o chestiune de viață și de moarte. Totuși, comentează acesta, „trasul cu arcul este încă o chestiune de viață și de moarte în sensul că este o întrecere a arcașului cu sine însuși.” (p. 15). A devenit „un exercițiu spiritual” în care „țintașul se ia pe sine însuși ca țintă.” (p. 14). Arta modernă zen a trasului cu arcul „nu poate în nicio împrejurare să reprezinte împlinirea unui lucru exterior, ceva cu un arc și o săgeată, ci a unuia interior, ceva legat de sine însuși” (p. 18). Scopul, în acest caz, este până la urmă unul de autotransformare.
Una dintre cele mai mari provocări cu care Herrigel s-a confruntat era aceea de a se relaxa. Maestru său făcea ca totul să pară firesc, și așa și era pentru el. Cu cât Herrigel încerca mai tare să atingă rezultatul dorit (să nimerească ținta) cu atât rata mai mult. Era un caz clasic de efort încordat pentru a rămâne relaxat. Cheia succesului, i-a spus maestrul său, este să nu-ți mai faci griji pentru săgeată: „ce se va întâmpla cu săgeata este indiferent” (p. 40). Cu cât cineva își face mai puține griji pentru atingerea țintei, cu atât mai relaxată și mai precisă va fi execuția, și asta în mod paradoxal îi va spori șansele de a lovi ținta. Deci, nepăsarea față de atingerea scopului îi va îmbunătăți de fapt șansele de a-l atinge.
Mult mai importantă este, deci, deplasarea spre scopul însuși. Adevăratul scop nu ar trebui să fie câtuși de puțin lovirea țintei; adevăratul scop este intern, nu extern. „Adevărata artă [a tragerii cu arcul]… este fără scop, fără țintă” (p. 46). Trebuie să ajungem în mod voit să fim lipsiți de scop. Trebuie să țintim fără să țintim. Asta ne va ajuta să atingem ambele scopuri, cel intern și cel extern: să ne perfecționăm în arta tragerii cu arcul și să lovim ținta, astfel dorința de lovi ținta pare acum că face parte mai mult din problemă decât din soluția la oricare dintre cele două scopuri.
Cum să facem asta? Răspunsul este simplu: trebuie să încetăm să gândim și pur și simplu să ne lăsăm duși de clipă (pp. 49-50) sau, altfel spus, de Fire. Maestrul-arcaș nu va avea „niciun motiv ascuns” și va fi „complet detașat” (p. 55). Asta implică o transformare internă esențială pentru a progresa în această artă. Astfel, „mult mai important decât toate gesturile exterioare, oricât ar fi ele de atractive, este lucrarea interioară pe care acesta trebuie să o îndeplinească dacă dorește să ajungă un arcaș desăvârșit” (p. 65). Arcașul își practică arta „așa cum un bun dansator dansează” (p. 77) – iată o altă analogie utilizată de stoici (cf. Cicero, Fin. 3.24).
Și atunci, ceea ce contează este practicarea artei în sine mai degrabă decât obținerea oricărui alt rezultat – ca de exemplu, lovirea țintei. Maestru lui Herrigel insistă că „dacă lovești ținta aproape de fiecare dată când tragi nu ești nimic altceva decât un arcaș-scamator căruia îi place să se dea mare…  Scoate-ți din cap gândul de a lovi ținta și vei deveni un Maestru chiar și atunci când nu toate loviturile tale își vor atinge ținta” (pp. 78-9). Lovirea țintei în sine nu este deosebit de importantă: „loviturile sunt doar confirmările exterioare ale unor resorturi interioare” (p. 80). Astfel, întreaga atenție ar trebui concentrată asupra practicii interioare mai degrabă decât asupra rezultatului exterior. Nu ar trebui să fim triști pentru loviturile ratate și nici să ne bucurăm pentru cele reușite. „Trebuie să ne eliberăm de frământările plăcerii și ale durerii și să învățăm să ne ridicăm deasupra acestora printr-o detașare facilă.” (p. 85)
Herrigel a reușit până la urmă să facă unele progrese în arta tragerii cu arcul. La sfârșitul pregătirii, maestru său i-a spus: „Ai devenit o altă persoană de-a lungul acestor ani și tocmai asta reprezintă arta tragerii cu arcul – o întrecere profundă și cuprinzătoare a arcașului cu sine însuși”. (p. 90)
Cum ne ajută această poveste să înțelegem mai bine stoicismul? Cred că utilitatea ei poate fi redată în felul următor – Vechea acuzație adusă stoicismului că devin confuz prin propunerea a două scopuri (că încearcă efectiv să atingă ținta după care, atunci când ratează, spune că nu-i pasă) nu a dispărut complet. Nu e cinstit, se spune, să încerci să faci ceva după care să spui că nu-ți pasă când nu iese așa cum voiai. Iar dacă stoicul, se spune, este indiferent față de rezultatul final atunci de ce mai încearcă să facă ceva? Povestea lui Herrigel înlătură cu totul primul scop: nu-ți mai bate capul cu atingerea țintei. Scopul real nu este câtuși de puțin exterior, ci interior. Acesta implică o transformare internă, care, în sine, va spori șansele exterioare de succes, cu toate că, deja, asta aproape că nu mai contează. 
Ceea ce contează este felul cum acționăm și nu rezultatul acțiunii. După Herrigel, aceasta implică un proces de renunțare, de acțiune pură mai degrabă decât de gândire excesivă. La prima vedere, poate părea foarte Zen și nu foarte stoic și poate părea chiar punctul de la care încetează orice paralelă între cele două. Însă acest punct de vedere poate fi abordat dintr-o viziune stoică mai generală, dacă ne gândim la faptul că sfatul este pur și simplu acela de a urma Natura, de a acționa spontan, de a ne îmbrățișa firea, mai degrabă decât de a gândi în mod excesiv care este acțiunea corectă de realizat. Stoicii ne încurajează să urmăm „rațiunea” dar o rațiune sau ordine încorporată Naturii, care nu este în mod necesar același lucru cu raționalitatea instrumentală și deliberativă. 
Arta zen a tragerii cu arcul și arta stoică de a trăi au în comun o aparentă indiferență – paradoxală – față de succes sau eșec. Ceea ce contează este stăpânirea meșteșugului și practicarea acestuia. În cazul stoicismului, aceasta înseamnă să acționăm mereu în mod virtuos, cu intenții bune, de dragul binelui. Și mai înseamnă să cultivăm o stare de spirit adecvată care, așa cum spune Herrigel, ne dă posibilitatea de a ne bucura de o detașare facilă, fie că ne atingem ținta sau nu.


John Sellars este în prezent cercetător – membru al King’s College din Londra. Principalul său domeniu de cercetare este filosofia antică, dar el este în mod egal interesat de influențele târzii pe care acesta le-a exercitat și în mod deosebit acesta este interesat de filosofia medievală, perioada renascentistă și filosofia modernă timpurie. John Sellars a scris două cărți despre filosofia stoică: Stoicismul și Arta de a trăi. Acest articol a apărut inițial pe blogul său, Miscellanea Stoica. Puteți citi mai multe despre lucrările lui John Sellars site-ul său internet.

 

Sursa articolului:  https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2016/07/23/stoicism-and-the-art-of-archery/

 

Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.