filozofie, Greg Sadler, manie, stoic, stoicism

Filosofia stoică și mânia


de Greg Sadler
 
Mânia a fost unul dintre principalele subiecte ale studiilor, lucrărilor și practicilor mele filosofice de aproape un deceniu. Motivele care m-au făcut să mă îndrept în această direcție sunt diferite, însă, trebuie să recunosc, există unul în mod deosebit. Încă din copilărie a trebuit să fac față propriilor mele izbucniri de mânie. Studiul celor observate, suținute, cugetate și recomandate de alții în tratarea acestei stări dificile s-a dovedit a fi folositor pentru mine, atunci când am reușit să le pun în practică. Dar, atingerea unei dispoziții cât de cât virtuoase în ceea ce privește mânia rămâne pentru mine „o activitate în desfășurare”.


Când eram la facultate și învățam filosofia la o secție multidisciplinară – ceea ce însemnă că erau destule discuții și dezbateri nu doar între cei care urmau aceeași specializare și aveau aceeași perspectivă, ci și între profesorii de filosofie și cei aflați în pregătire care lucrau și tratau subiectele din puncte de vedere foarte diferite – am descoperit un alt motiv pentru a examina abordările filosofice ale mâniei. Am fost uimit să văd cât de des se iveau mânia și celelalte emoții de ranchiună – și care mai apoi erau exprimate, puse în practică sau chiar (oricât ar părea de implauzibil) negate – nu numai printre colegii mei de facultate, ci chiar și printre profesori.

Știind că și eu am avut probleme cu stăpânirea propriilor emoții mi-am imaginat că, într-un domeniu în care raționalitatea este atât de mult apreciată, iar comportamentul etic și gândirea critică (inclusiv autocritica) erau adoptate în mod curent ca idealuri, ceilalți vor fi mult mai avantajați decât mine în ceea ce privește mânia. Ar fi nevoie de o istorisire lungă și detaliată pentru a relata felul cum am descoperit asta, dar este suficient să spun că presupunerea nu s-a confirmat. Astfel, m-am trezit în fața unui paradox – unul pe care am dorit să-l explorez și să-l înțeleg.
O altă motivație, pentru care mi-am concentrat o porțiune considerabilă a atenției asupra mâniei, a apărut ca urmare a studierii a ceea ce textele filosofice, gânditorii și școlile de gândire aveau de spus despre mânie. Multe din acestea situau în special această stare, dar și alte stări, dorințele și impulsurile în general, într-un cadru filosofic mai larg, concentrându-se pe asigurarea unei înțelegeri complete a naturii umane, a anumitor ființe omenești, a comunității sociale într-un sens larg și a preocupărilor etice.
M-am simțit atras de studiu acestor mult mai cuprinzătoare perspective filosofice, pe de o parte deoarece îmi ofereau posibilitatea de a explora o viziune sofisticată și complexă, iar pe de altă parte deoarece se dovedeau a fi extrem de sugestive și perspicace, deși adesea erau incomplete și nesistematice. Multe dintre lucrările mele de la universitate implicau ceea ce îmi place să numesc în glumă, „o muncă filosofică de detectiv” – prin care încercam să reconstruiesc o perspectivă sistematică prin interpretarea texte filosofice principale. Altfel spus, încercam să pun cap la cap un puzzle în care numai o porțiune din piese erau prezente și pentru care era nevoie să fabric unele dintre piesele lipsă pe baza materialelor disponibile.
Stoicii au apărut cu întârziere pe scena filosofiei grecești antice, formându-se ca școală distinctă în urma multor alte școli importante – fie ele socratice (Academia lui Platon, cinicii, Lyceum-ul lui Aristotel) sau nesocratice (scepticismul lui Pyrrho, Grădina lui Epicur) – care au avut astfel, cel puțin, un avans semnificativ. Dar, aceștia s-au dezvoltat rapid pe cont propriu, constituindu-se într-o școală filosofică distinctă cu contribuții substanțiale la patrimoniul comun. Mai important pentru noi, referitor în mod deosebit la mânie, stoicii au dezvoltat pe baze filosofice ceea ce urma să devină una dintre principalele poziții referitoare la emoții din cultura greco-romană (o poziție care va continua să alimenteze și discuțiile creștine despre mânie de la sfârșitul Antichității și din perioada medievală).
Este într-adevăr regretabil că nu avem decât o parte atât de mică din textele vechilor stoici. Imaginați-vă că am fi putut citi lucrările lui Zeno Despre emoții, Etica sa sau chiar Despre datorii – cu toate pierdute, dar despre care se știe că au existat la un moment dat din listele pe care Diogenes Laertes ni le-a furnizat. De asemenea, am putea descoperi discuții utile și relevante în lucrările elevului său, Cleanthes (Despre virtuți, Despre sfârșit, Despre conduită și Despre Prietenie) – cine știe ce informații ne-ar fi putut furniza spre considerație și tratare, de vreme ce nu posedăm decât titlurile? Imaginați-vă ce pasaje interesante am fi putut descoperi în imensul catalog de lucrări ale lui Chrysippus!
Avem într-adevăr unele din doctrinele cheie ale reprezentaților stoicismului mijlociu, precum Panaetius și Posidonius, prin medierea scrierilor lui Cicero care au supraviețuit (precum și câțiva alți scriitori), dar ar fi fost desigur preferabil să posedăm originalele. Cine știe ce intuiții asupra mâniei am fi putut descoperi în textul complet al Elementelor eticii a lui Hiercles sau în celelalte lucrări ale sale? Dat fiind numărul mare de scriitori și învățători stoici din Antichitate, am putea continua pe tema aceasta, care riscă să se transforme într-o litanie sumbră a disparițiilor.
Partea bună este că avem măcar o bună reprezentare a lucrărilor stoicismului târziu – diferite lucrări și scrisori ale lui Seneca, Enchiridion-ul și Discursurile lui Epictet, Meditațiile lui Marcus Aurelius, completate de Discursurile (sau Prelegerile) lui Musonius Rufus – iar acelea cuprind într-adevăr texte substanțiale de literatură filosofică. Printre acestea, suntem foarte norocoși să avem o lucrare de Seneca dedicată în mod deosebit mâniei. Există o serie de convorbiri legate de mânie fie direct, fie implicit, în alte textele ale stoicismului târziu.
Stoicii au trasat o poziție mai degrabă intransigentă, dar coerentă, combătând mânia și considerând-o o pasiune care nu ar putea fi niciodată bună, rațională sau legitimă din punct de vedere moral. Prin aceasta, ei s-au așezat la antipozii culturii comune a antichității, care ocazional glorifica clipele de mânie, iar alte ori le priveau ca pe un semn de virilitate sau de avânt, dar și care se îngrijora de tendințele ei spre excesivitate.
De asemenea, stoicii au sfârșit prin a se distanța de celelalte școli filosofice principale, în special de adepții lui Aristotel (de peripateticieni), de vreme ce însuși Aristotel dezvoltase, cu privire la mânie, o concepție a răului drept – virtutea temperanței (praotes). Epicureii dezvoltaseră, ceea ce ei considerau a fi, o poziție de mijloc între cea aristoteliană, care dădea mult prea multă legitimitate unei stări plină de contradicții și cea a stoicilor, care susțineau că mânia reprezintă sau își are originea într-un eșec moral.
Cicero însuși, cu toate că dezvoltase o poziție eclectică diferită de cea a stoicilor în mai multe puncte, a adoptat totuși poziția stoică referitoare la mânie. Aceasta reprezenta, ceea ce mulți considerau – atunci și probabil că și acum – o poziție extremă, dar stoicii furnizau motive puternice și convingătoare pentru atitudinea adoptată de ei.
Ar trebui, din acest punct de vedere, să spun limpede că propria mea poziție filosofică este una eclectică, asemănătoare cu aceea la care ajunge Cicero. Deși nu sunt un stoic în sens ortodox, mă folosesc pe larg de gândirea stoicilor pentru o serie de subiecte unde consider că doctrina și sistemul lor general este util. În mod particular, referitor la subiectul mâniei, mă distanțez atât de Cicero cât și de stoici și tind mai mult spre poziția aristoteliană despre emoții. Cu toate acestea, consider că ceea ce stoicii au a spune merită să fie luat în considerație – ca o contribuție valoroasă și din anumite puncte de vedere superioară acelor lucruri pe care Aristotel și succesorii săi le-au avut de spus. S-ar putea spune că îi consider nu doar drept utili, ci esențiali, drept parteneri de dialog pe drumul meu în căutarea – și să trăirea – unei perspective filosofice asupra acestei stării mult prea umane.
Gregory Sadler este editorul blogului Stoicism Today. De asemenea, el este președintele și cofondatorul ReasonIO, producătorul serialului O jumătatea de oră cu Hegel, membru al (Slow) Philosophies și membru al Centrului Contemporan de Studii Aristoteliene pentru Etică și Politică.
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.