I. Din discursurile lui Musonius în care se arată că omul se naște cu o înclinație spre virtute (1)

Musonius obișnuia să spună că fiecare dintre noi este în așa fel croit de natură că ar putea să-și trăiască viața în mod nobil și fără sminteală; nu că unul ar putea şi altul nu, ci că toți ar putea. Cea mai clară dovadă a acestui lucru este faptul că legislatorii stabilesc pentru toți ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, fără să absolve de pedeapsă pe niciunul dintre cei care nu se supun sau fac rău, fie ei tineri sau bătrâni, puternici sau nevoiași, pe niciunul, oricine ar fi. Căci dacă noţiunea de virtute ar fi fost dobândită în totalitate din afară şi nicidecum înnăscută, ar fi fost absurd să pretindem o conduită fără greșeală de la cel care nu a învațat ce este virtutea, știind că virtutea singură ne salvează de la eroare în viața de zi cu zi. La fel ca în practicarea meșteșugurilor, unde nu pretindem ca cel care nu este de meserie, cel neinstruit, să acționeze fără greșeală.

Astfel în îngrijirea bolnavilor ne așteptăm ca doar medicul să nu facă greșeli, iar în mânuirea lirei doar muzicantul şi în manevrarea cârmei doar cârmaciul; dar în ceea ce privește conduita în viață ne așteptăm ca nu doar filosoful ci toți oamenii deopotrivă să nu facă greșeli, inclusiv cei care nu au dat nici o atenţie virtuții, deşi doar filosoful ar părea să fie singurul de la care am putea pretinde aceasta, căci doar el se ocupă cu studierea virtuții. În mod evident nu există o altă explicație decât aceea că omul se naște cu o înclinație spre virtute. Într-adevăr, faptul că toți spun despre ei înșiși că posedă virtutea și bunătatea este o dovadă solidă a prezenței binelui în firea noastră.

Să luăm de exemplu un om de rând; atunci când e întrebat dacă e prost sau deștept, niciunul nu spune că e prost; sau când e întrebat dacă e drept sau nedrept, niciunul nu spune că e nedrept. În același fel când cineva e întrebat dacă este cumpătat sau necumpătat, răspunde pe loc că e cumpătat; și în sfârșit când cineva e întrebat dacă este bun sau rău, spune că e bun, chiar dacă nu a avut nici un profesor care să-l învețe, nu a studiat și nici nu a practicat vreodată virtutea.

Ce dovedește deci aceasta dacă nu tocmai existența unei înclinații înnăscute a sufletului uman către bunătate și noblețe, precum și prezența seminței virtuții în fiecare dintre noi? (2) Mai mult de atât, deoarece este desigur în avantajul nostru să fim buni, unii dintre noi se păcălesc singuri crezând că sunt cu adevărat buni, în timp ce alții se rușinează să recunoască că nu sunt. Atunci spuneți-mi vă rog, de ce unul, care nu a învățat alfabetul sau notele muzicale ori vreun sport, nu pretinde că are cunoștințe în materiile respective, căci nu a avut vreodată vreun profesor, dar toată lumea declară că posedă virtutea? Deoarece niciunul dintre acele meșteșuguri nu vine din firea omului și nici un om nu se naște cu aceste abilități, <în timp ce înclinația spre virtute este înnăscută în fiecare dintre noi.> (3)

Note

1. Acesta este singurul discurs pentru care lipsește titlul. Un titlu satisfăcător a putut fi furnizat din text.
2. Cicero folosește, de asemenea, această metaforă a semințelor virtuții care există în fiecare om. Vezi De Finibus V, 15,43 și Tusc. Disp. III, 1,2.
3. Textul se întrerupe în mijlocul propoziției dar concluzia gândului poate fi dusă la capăt cu ușurință.

Traducere din limba engleză după Lutz, Cora E., Musonius Rufus, the Roman Socrates, publicată în 1947 în colecția Yale Classical Studies, volumul X, paginile 3-147. Lucrarea este în domeniul public. Traducere realizată de ForumStoic