Epictet, Jean-Marie Guyau, stoicism

Teoria libertății

Îndatoririle omului față de sine însuși
de Jean-Marie Guyau 
partea a I-a din Studiu asupra filosofiei lui Epictet 

Libertatea, care se guvernează singură și își stabilește propria sa lege, ἐλευθερία, αὐτεξούσιόν τι καὶ αὐτόνομον, aceasta este ideea care, după ce multă vreme a fost neglijată sau necunoscută de către vechea filosofie, devine dominantă în doctrina lui Epictet.

A fi liber este binele suprem. Așadar, înainte de orice, omul să învețe care este esența libertății și pentru a o cunoaște să „se cunoască pe sine însuși”, conform preceptului antic îndrăgit de stoici la fel de mult ca și de socratici. Mai întâi, el, care prin firea sa aspiră să fie liber, își va da seama că este sclav: sclavul trupului, al bunurilor pe care le caută, al demnităților pe care are ambiția să le dobândească, al oamenilor pe care îi lingușește; sclav, „chiar și atunci când [consul fiind] doisprezece fascii îi deschid calea”. Această sclavie morală este în același timp un viciu și o nenorocire, căci „așa cum libertatea nu este decât un alt nume dat virtuții, sclavia este un nume dat viciului”.

Astfel, acela care se va recunoaște drept „rău și sclav” va face primul pas spre virtute și libertate. Stoicul nu mai trebuie să îi spună decât: „Caută și vei afla, ζήτει, καὶ εὑρήσεις”. Însă omul nu trebuie să caute libertatea în lucrurile din afară, în trup sau în bunurile sale, căci toate acestea sunt sclave. — „Nu ai deci nimic al tău peste care să fii stăpân (οὐδὲν αὐτεξούσιον)? — Nu știu. — [Să vedem] Poate cineva să te oblige să accepți ceea ce este fals? — Nu poate. — Poate cineva să te oblige să vrei ceea ce tu nu vrei? — Poate, căci amenințându-mă cu moartea sau cu închisoarea, mă poate forța să vreau ceva ce nu-mi doresc. — Dar dacă tu ai disprețui moartea sau închisoarea, ți-ai mai face griji din cauza acestor amenințări? — Nu, nu mi-aș mai face griji. — Este în puterea ta să disprețuiești moartea? — Da, este. — Astfel voința ta se eliberează din sclavie.”

Așadar, există în noi și numai în noi ceva independent, și anume, puterea de judecată și voința. Libertatea sufletului se află în afara oricărei atingeri exterioare, ἡ προαίρεσις ἀνανάγκαστος. Ea scapă de sub puterea lucrurilor și a oamenilor, căci „cine ne-ar putea înfrânge voința, dacă nu voința însăși?” Mai mult, ea scapă și de sub puterea zeilor, căci Jupiter, care ne-a dat libertatea, nu ar putea să ne-o ridice; acest dar divin nu poate fi luat înapoi asemenea unor daruri materiale. Aici, deci, își află omul punctul de sprijin și de aici trebuie să pornească. Și chiar dear fi o înșelătorie – spune Epictet – să credem, așa cum ne spun maeștrii noștri, că în afara liberului-arbitru nimic altceva nu contează, eu tot mi-aș dori să am parte de iluzia aceasta.”

Singurul obstacol al omului, singurul său dușman, este el însuși: fără să o știe, el însuși își întinde capcanele în care mai apoi cade. Asta pentru că omul, pe lângă facultatea de a judeca și de a voi, este înzestrat și cu imaginație; și deși, prin ele însele, lucrurile nu au nici o putere asupra noastră, totuși, prin intermediul imaginilor și a reprezentărilor (φαντασίαι) pe care ni le înfățișează, ele capătă o putere prea mare. Aceste reprezentări ne atrag și ne copleșesc voința (συναρπάζουσι). Aici este răul, aici este sclavia!

Din fericire, acest rău și această sclavie sunt cu totul interioare; acestea își poartă în ele însele propriul lor remediu. Ceea ce dă putere reprezentărilor simțurilor este valoarea pe care le-o acordăm, precum și consimțământul pe care ni-l dăm (συγκατάθεσις); să le respingem deci și astfel nu vor mai avea nici o putere asupra noastră. În fața fiecărei imagini și a fiecărei aparențe care ni se prezintă să ne spunem deci: „E doar o aparență și nu obiectul care pare a fi”; și deîndată ea nu va mai putea să ne tulbure sau să ne pună piedici. „Ceea ce îi tulbură pe oameni nu sunt în nici un caz lucrurile, ci felul cum gândesc despre lucruri.”

Se evidențiază aici una dintre laturile cele mai originale ale doctrinei stoice: obiectele exterioare sunt, prin ele însele, complet indiferente și, în esență, atât binele cât și răul rezidă în voința noastră. Așadar, voința noastră singură ar putea, prin consimțământul sau refuzul ei, să fixeze valoarea fiecărui lucru, făcându-le pe unele demne de a fi prețuite, iar pe altele de a fi evitate. Recepționăm în mod pasiv reprezentările și ideile noastre de la obiectele exterioare, iar, pe de altă parte, obiectele își dobândesc calitățile de la noi. De exemplu, plăcerea simțurilor, dacă o considerăm în sine, este indiferentă; indiferentă este de asemenea și durerea; iar dacă ne folosim de plăcere în mod liber și rațional, plăcerea devine un bine. În același fel, dacă dăm o bună utilizare efortului, durerea devine un bine. Astfel, voința „extrage binele din orice situație”. Scopul lucrurilor este acela de a ne furniza reprezentări, în timp ce sarcina noastră este aceea de a „utiliza aceste reprezentări”. Imaginile din afară constituie materia indiferentă în care ne imprimăm pecetea voinței noastre, bună sau rea, tot așa cum regii își imprimă efigia pe monedele lor, iar această pecete este ceea ce dă valoare lucrurilor. Așadar, voința poartă în sine tot binele și răul: „Privește în tine însuți, spune Marcus Aurelius, sursa binelui se află în interiorul tău; o sursă inepuizabilă cu condiția ca tu să sapi mereu”. Marcus Aurelius compara voința umană și cu o flacără care singură poate să dea văpaie și lumină tuturor obiectelor din cămin.

Cum obiectele exterioare sunt indiferente, acțiunile exterioare nu sunt, în sine, nici bune, nici rele, dacă le separăm de voința rațională care le produce. „Cineva face baie devreme, nu spune că face rău, spune doar că face baie devreme, căci înainte de a afla motivul pentru care face acest lucru, de unde ai putea ști că face rău?” „Să fie deci totul bine? Nu, bine este doar ceea ce facem după o bună judecată; iar răul este ceea ce facem după o judecată rea.” — Astfel, conform acestei doctrine, rațiunea și voința se disting și se detașează de lucrurile asupra cărora acționează; acțiunile noastre nu trebuie judecate după consecințele lor agreabile sau penibile, ci după intenția care le-a inspirat. Omul nu poate fi condamnat sau justificat prin lucruri, ci doar prin conștiința sa.
Răul perceput, care nu are nici o formă de existență în afara noastră, se reduce în noi la două forme de activitate: dorința și aversiunea (ὄρεξις, ἔκκλισις).

Ceea ce face ca, de exemplu, moartea sau durerea să ni se pară greu de suportat, este, pe de o parte, aversiunea noastră față de ele, iar pe de altă parte, faptul că ne dorim exact opusul lor. Temându-ne de moarte și de durere, ajungem imediat să ne temem și de oamenii care dispun de ele și deveniți sclavi, iată-ne „așteptându-ne stăpânul”. Acesta va sosi mai devreme sau mai târziu, căci spune Epictet am întins între lucrurile exterioare și noi o „punte” peste care să treacă. — Dimpotrivă, dacă ne îndreptăm dorințele și aversiunile spre acele lucruri care depinde de noi să le obținem sau să le evităm, ne plasăm astfel propria libertate deasupra răului fizic, în afara oricărei atingeri

Eliminarea din sine însuși a oricărei dorințe sau aversiuni pentru lucruri, „acesta este punctul principal, punctul cel mai presant.” Acela care dorește să devină înțelept ar trebui mai înainte de toate să pună capăt acestor impulsuri confuze de dorință sau teamă carel mișcă. Trebuie, ca să spunem așa, să revină la repaus. Însă se va mulțumi el oare cu această liniște interioară, cu această apatie (ἀπάθεια) pe care a realizat-o în sine însuși? Epicureul, atunci când nu mai are nici dorințe, nici temeri, considerându-se din acel moment în posesia binelui suprem, se retrage în sine și, întotdeauna imobil, se bucură de sine însuși; stoicul, dimpotrivă, consideră că această apatie nu este decât primul pas pe calea progresului (προκοπή). Dacă și-a suprimat sensibilitatea în sine însuși nu a făcut-o decât pentru a da câmp liber voinței sale. „Căci, spune Epictet, nu trebuie să rămânem insensibili precum o statuie, ci trebuie să ne îndeplinim obligațiile naturale sau ocazionale, fie în numele pietății, fie în calitate de fiu, de frate, de tată sau de cetățean.” Așadar, singur, sentimentul datoriei ce trebuie îndeplinită și a actelor „convenabile” (καθῆκον) ce trebuie realizate îl îndeamnă pe stoic să treacă de la repaus la acțiune. Nici dorința, nici aversiunea nu-l împing să acționeze; pe acestea „el le-a înlăturat din sine” în prelabil și nu mai poate fi antrenat de nici un impuls venit din exterior. Își furnizează singur propriul impuls, iar voința înlocuiește prin acesta dorința. Însă, oricât de spontan ar fi elanul nostru, acesta se poate confrunta cu obstacole exterioare serioase; care va fi virtutea pe care stoicul o va folosi pentru a pune aceste obstacole în slujba libertății înseși? — Aici intervine curioasa teorie a „excepției”, ὑπεξαίρεσις. Atunci când ne aflăm în fața unui obiect exterior – spun Epictet și Seneca -, atunci când ne așteptăm ca ceva să se întâmple, trebuie să ne întărim în avans, „exceptând” de la așteptările noastre tot ce, în timpul evenimentului, s-ar putea să nu se aibă loc conform acestora. Vreau, de exemplu, să fac o călătorie pe mare, prevăd piedicile care pot apărea și întărit împotriva acestor situații excepționale consimt să întreprind călătoria. Sau vreau să devin pretor, dar sub rezerva „dacă nimic nu mă împiedică”. În felul acesta, mă oblig să integrez în voința mea obstacolul însuși care m-ar fi putut opri; prevăd imprevizibilul și îl accept. „Astfelspune Marcus Aurelius – gândirea preschimbă și transformă obiectul caremi împiedică acțiunea în ceea ce plănuiam să fac eu însumi.” 

Să ne îndreptăm nestăpâniți spre lucrurile exterioare, să ne dorim cu ardoare sau să respingem cu dispreț o întâmplare sau alta, iată tot atâtea greșeli care, potrivit stoicilor, sunt urmarea aceleiași erori: avem o idee greșită despre ceea ce stă în puterea noastră; sperăm să putem schimba și preface natura, să o prefacem conform voinței noastre. Însă acest lucru este imposibil. Putem totul în noi înșine, nimic în afara noastră. Omul posedă cel mai de preț lucru din întreaga natură, facultatea de a se folosi bine sau rău de reprezentări (ἡ χρηστικὴ δύναμις ταῖς φαντασίαις). Puterea de a modela lucrurile și de a schimba însuși cursul evenimentelor nu ne aparține. Atribuindu-ne această putere, credem că astfel ne ridicăm când, de fapt, ne coborâm pe noi înșine. Să rămânem, așadar, liberi în noi înșine și să lăsăm necesitatea să guverneze lumea. Sau, mai degrabă, încă și mai bine, să consimțim  liber în fața necesității și astfel să o preschimbăm în libertate.
Preceptele stoice pe care le-am expus până în acest punct se pot reduce la unul singur: să nu facem nimic care să nu fie rezultatul voințeinoastre independente și înțelegerii clare a propriilor acțiuni. Dar pentru că acțiunile își au originea în gândire, va trebui deci să ne păstrăm și să ne extindem libertatea nu doar în fapte, ci chiar și în gândire. În ce privește disciplina mentală, putem rezuma morala stoică astfel: să nu gândim nimic fără să fim conștienți de acest lucru, fără să ne urmărim firul propriei gândiri până la ultimele sale consecințe și să nu acceptăm de bunăvoie tot ce conține sau tot ce ar putea concepe gândirea.  
Am văzut că imaginile percepute sau reprezentările (φαντασίαι) ne vin din afară și ne sunt fatale, dar că noi înșine suntem cei care realizăm, prin consimțământul nostru liber, înlănțuirea și legătura dintre aceste imagini (συγκατάθεσις), iar această înlănțuire constituie gândirea propriu-zisă.

A gândi la întâmplare, a-și da „asentimentul” la întâmplare unei idei sau alteia, nu înseamnă oare a-și pierde propria libertate și demnitate și a deveni jucăria lucrurilor? A admite o ipoteză ca adevărată, pentru ca mai apoi, brusc, să constatăm că aceasta conduce la consecințe inadmisibile, nu înseamnă, oare, să ne lovim de piedici în propria noastră gândire? Eroarea este pentru inteligență un dușman și o stăpână cu atât mai de temut cu cât se strecoară pe nesimțite. Așadar, totul să fie rațional și conștient în gândirea și acțiunile noastre pentru ca puterea noastră de judecată și de acțiune să fie cât mai liberă: „Trebuie să depunem eforturi spune Epictet – să nu ne înșelăm niciodată, să nu judecăm niciodată la întâmplare; într-un cuvânt să ne dăm consimțământul în mod corect”. „De ce să ne îndeletnicim cu aceste lucruri? Pentru ca, din nou, conduita noastră să nu fie opusă datoriei (μὴ παρὰ τὸ καθῆκον)?”


Astfel, conform stoicilor, logica se află în strânsă legătură cu morala: „A se înșela e o greșeală.” Și tocmai pentru a evita orice greșeală de acest fel, stoicul își va îndrepta întreaga atenția asupra studiului silogismelor, a rezolvării raționamentelor eronate și a celei mai subtile dialectici. Imediat ce pasiunile înfrânte îi dau o clipă de repaus, el se va folosi de aceasta, nu ca omul obișnuit pentru a se amuza, a merge la teatru sau la jocuri, ci pentru a se „îngriji de rațiunea sa” și pentru a se ridica deasupra oricărei erori, consacrând astfel inteligenței timpul pe care i-l lasă simțurile. Într-un cuvânt, înțeleptul nu trebuie să gândească sau să facă nimic la întâmplare, nu trebuie „nici chiar să ridice un deget”.

Nu este ușor să ajungem la acest ideal, dar a se îndrepta într-acolo este întotdeauna posibil. Pentru asta nu e nevoie de nici un ajutor exterior. „Trebuie numai să ne încordăm sufletul în acest scop”. „Trebuie să vrem și lucru e ca și făcut – suntem îndreptați. În noi e pieirea, în noi e salvarea.” Nu am ezita să sărim în ajutorul unei persoane aflată în primejdie, în schimb întârziem să ne sărim în ajutor nouă înșine, amenințați cum suntem fără încetare de închipuiri și opinii false! „Reînnoiește-te pe tine însuți (ἀνανέου σεαυτόν)”, spune în mod admirabil Marcus Aurelius. Din oricine, de la un om obișnuit și până la o bestie feroce, voința poate face un erou sau un zeu. Precum Hercule străbătea lumea îndreptând nedreptățile și îmblânzind monștrii, tot astfel fiecare om poate, în sufletul său, să îmblânzească monștrii care vuiesc acolo – temerile, dorințele, invidia – monștri mai îngrozitori decât mistrețul de pe muntele Erymanthus. Să ne dedicăm deci cu totul acestei sarcini de eliberare: „Omule, dintr-o splendidă disperare, renunță la totul pentru a dobândi libertatea, fericirea și un suflet nobil!” „Capul sus, ai scăpat din sclavie”.

Această eliberare nu ne aduce doar o viață fericită, ci, sincer vorbind, ea constituie viața însăși, adevărata viață. Există, conform lui Epictet, o moarte a sufletului tot așa cum există și o moarte a trupului. Seneca o spusese deja, acela care se află în slujba libertății, acela care domnește asupra lui însuși, acela doar trăiește cu adevărat: vivit, qui se utitur. Libertatea, confundându-se cu rațiunea, este parte conducătoare a omului (τὸ ἡγεμονικόν), este omul însuși. Acela care se eliberează pe sine face ceea ce e omenesc. Acela care își pierde libertatea morală își pierde dreptul de a se numi om și devine asemenea unui animal. Cu alte cuvinte, unul se supune naturii, celălalt îi este necredincios. A urma natura, înseamnă deci a ne păstra libertatea.

Ajungem aici la un punct important al sistemului lui Epictet. — Conform lui Zenon și a primilor stoici, voința umană își găsește regula pentru acțiunile sale în natură: τέλος τὸ ὁμολογουμένως τῇ φύσει ζῇν. Omul trebuie să se limiteze doar la a reflecta asupra a ceea ce este conform naturii sale, lucru pe care animalele îl fac din instinct, așa cum de exemplu păsările, a căror natură este de a zbura, zbor. Dar, a supune astfel voința umană naturii, înseamnă a-i impune o lege din afară, înseamnă a stabili, conform expresiei lui Kant, heteronomia sa. Odată cu dezvoltarea sistemului stoic, vedem ridicându-se, deasupra acestei idei a naturii drept regulă a binelui și a răului, ideea superioară de libertate care își stabilește ea însăși propria sa lege: ἐλευθερία αὐτόνομος. În fine, Epictet apropie și unește aceste două idei. Pentru el libertatea și natura se identifică în om. Natura omului este aceea de a fi liber. „Examinează și vezi ce ești. Înainte de toate un om, adică o ființă la care nu primează nimic altceva decât liberul-arbitru. Totul este supus liberului-arbitru, iar el nu este sclavul nimănui, nici nu este supus nimănui”. Prin aceasta, Epictet, fără să se elibereze încă pe deplin de noțiunile vagi și confuze de bine natural, de lege impusă voinței morale de necesitatea lucrurilor, devansează totuși filosofia modernă. Vechiul precept, sequere naturam, prin care se deschide cartea lui Zenon întemeietorul stoicismului, este retrogradat pe poziția a doua în sistemul lui Epictet. Noțiunile de independență, libertate și „autonomie” ocupă de acum primul loc. 
 

Sursa articolului:

https://fr.wikisource.org/wiki/Manuel_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te_(trad._Guyau)/%C3%89tude_sur_la_philosophie_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te 

Traducerea realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Lucrarea este în domeniul public.