Epictet, filosofi stoici, Jean-Marie Guyau, stoicism

Teoria răului și teoria optimismului


Îndatoririle omului față de Divinitate

de Jean-Marie Guyau
partea a III-a din Studiu asupra filosofiei lui Epictet
Stoicul, liber și neprețuind nimic altceva decât libertatea sa, devine astfel prietenul tuturor oamenilor și în același timp al zeilor. Potrivit lui Epictet, dacă prețuim câtuși de puțin lucrurile exterioare, suntem incapabili de adevărata pietate. Căci acela care plasează binele în afara lui însuși, în lume, nu va putea, de multe ori, să evite răul; atunci se va îndrepta împotriva creatorilor lumii și se va plânge de zei. Și într-adevăr, dacă lucrurile exterioare nu ar fi indiferente, câte dintre ele nu ar fi rele!„ –– Cum să-mi fac atunci datoria față de Jupiter? Căci dacă sunt nedreptățit și sunt nefericit, asta se întâmplă pentru că Jupiter nu are grijă de mine. Și ce treabă am cu el, dacă nu mă poate ajuta? Ce treabă pot să mai am cu el dacă prin voința sa mă aflu într-o astfel de situație? Prin urmare, încep să-l urăsc. –– Și atunci de ce atunci îi mai ridicăm temple și statui? Deși, e adevărat că le ridicăm și pentru divinitățile rele, precum Febra; dar de ce s-ar mai numi Dumnezeu-Mântuitor, Dumnezeul care dă ploaia, Dumnezeul care distribuie roadele!” Epictet ne dă astfel să alegem între stoicism și un pesimism lipsit de pietate. Dacă unicul bine nu rezidă în voința omului, atunci răul care există în lume devine inexplicabil și ajungem să-l acuzăm pe Dumnezeu. Dimpotrivă, am văzut că, potrivit lui Epictet, în lumea exterioară nu este nici bine, nici rău, și tocmai acest principiu este cel care absolvește acum Providența de orice vină. De fapt, noi suntem cei care, de bunăvoie, transformăm lucrurile în bine sau în rău. „Aceasta este adevărata baghetă magică a lui Mercur. Atinge cu ea tot ce dorești, mi se spune, și se va transforma în aur. Sau mai bine, cu ea voi transforma în bine orice doriți. Aduceți bolile, aduceți moartea sau sărăcia și grație baghetei lui Mercur voi întoarce orice în favoarea noastră.”  Epictet revine fără încetare la această idee esențială; răul din afara noastră nu este mai mare decât răul care există în propoziția, trei este egal patru; și anume, răul de a o admite ca adevărată. Dacă, dimpotrivă, o respingem, scoatem un bine chiar și din această greșeală, iar binele este acela de a ști că este o eroare și de se folosi de ea în mod rațional; în același fel când vine vorba de boli sau de moarte, binele constă în a se folosi bine de ele.  
Fiecare lucru care ni se prezintă ne pune o întrebare. Moartea ne spune: ai reușit să-ți depășești frica? Voluptatea ne spune: ai reușit să-ți stăpânești dorințele? Răul nu constă în aceste întrebări, ci în răspunsul interior pe care îl dăm; răul nu stă în lucruri, ci în faptele noastre. Astfel, stoicii concep raporturile omului cu lumea ca pe o dialectică activă, în care lucrurile ne pun întrebări, iar voința găsește răspunsurile. În acest fel, suntem constrânși fără încetare fie să avansăm spre bine și spre libertate, fie să cădem înapoi în rău și în sclavie. Să ne plângem de aceste alternative înseamnă să ne plângem că trebuie să căutăm binele; asemenea unui discipol care s-ar plânge de ceea ce maestrul său vrea să îl învețe. 
Dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm de acest pretins rău exterior, deoarece „împrejurările grele îl scot îl evidență pe omul adevărat.” Așa precum atleții și gladiatorii așteaptă cu nerăbdare ziua luptei, tot astfel înțeleptul trebuie să se bucure în această mare arenă care este lumea, în prezența lui Dumnezeu. Tipul ideal al înțeleptului este Hercule, eroul puternic. La fel ca și Hercule, sprijinit de un toiag din lemn de măslin în chip de ghioagă și cu mantaua aruncată peste umărul stâng, asemenea blănii leului din Nemeea, filosoful trebuie să străbată lumea, neobosit și neînfrânt, nu datorită forței sale fizice, ci datorită forței sale morale. Și trebuie nu doar să nu se teamă de încercările care îl așteaptă, ci să alerge în calea lor și să le caute. Căci ce-ar fi fost Hercule fără muncile sale, fără monștri ce trebuiau îmblânziți, fără toate nedreptățile și relele de care lumea trebuia curățată și din care și-a făurit propria virtute și glorie? Neavând niciun adversar cu care să se lupte, nu ar fi înfrânt pe nimeni și „înfășurat în mantia sa, s-ar fi culcat să doarmă.” 
Omul, fiu al lui Dumnezeu la fel ca și Hercule, trebuie să devină Dumnezeu la fel ca și el. Scopul suferinței este acela de a-l trezi. Scopul răului fizic este acela de a fi transformat prin om în bine moral. Totul e bine în lume, dacă totul totul e bine în om. Din concepția despre libertatea umană, perfect independentă și fericită, ia naștere un optimism universal. Omul liber și înțelept devine astfel o „dovadă vie” a lui Dumnezeu și a providenței sale; el este „martorul” lui Dumnezeu în fața oamenilor – înțelepciunea sa demonstrează înțelepciunea divină, iar dreptatea lui îi dă dreptate lui Dumnezeu.
Este motivul pentru care, potrivit lui Epictet, doar virtutea singură poate constitui substanța religiei și o face în mod firsc, căci înțelepciunea este în esență pietate. „Acela care se îngrijește să nu dorească și să nu caute să evite decât ceea ce se cuvine, se îngrijește prin aceasta de însăși pietatea sa.” Într-adevăr, în acest fel, el ajunge să-l considere pe Dumnezeu drept un prieten care nu-i vrea decât binele și care nu-i impune truda decât pentru a-i exersa libertatea: „Sunt Epictet, sclavul cotonog, un alt Irus aflat în sărăcie și totuși iubit de zei.” Tot așa precum călătorii, pentru a trece feriți de pericole pe drumurile cele mai primejdioase, se alătură suitei unui pretor sau a vreunui alt înalt demnitar, tot astfel și înțeleptul, pentru a traversa cu sufletul liniștit drumurile periculoase ale vieții, se alătură suitei lui Dumnezeu, și, cu ochii ațintiți spe el, merge în siguranță prin lume. Neîncetat, el își pune înaintea propriului spirit imaginea Divinității sau cel puțin a vreunui om divin, precum Socrate sau Zenon; acestea sunt modelele pe care se forțează să le redea. În împrejurările grele, el îl invocă pe Dumnezeu pentru a-i obține ajutorul. Aceasta deoarece Divinitatea stoică nu are nimic în comun cu zeii păgâni, invidioși pe oameni pentru fericirea lor. De altfel, Divinitatea stoică nu are nici „aleși”, nici favoriți; oamenii se ridică la înălțimea zeilor, iar zeii le întind mâna – non sunt dii fastidiosi, spune Seneca în mod admirabil, non sunt invidi ; admittunt, et ascendentibus manum porrigunt.
Înțeleptul înțelege și iubește „inteligența prea-bună” care a pus bazele tuturor lucrurilor, o înțelege și admiră lumea însăși, operă vizibilă a acestei inteligențe invizibile. Și pentru că în această lume totul se întrepătrunde, iar fiecare lucru „se află în armonie cu ansamblul”, el aprobă și iubește tot ceea ce se întâmplă: quæcumque fiunt, după cum spusese deja Seneca, debuisse fieri putet, nec velit objurgare Naturam ; decernuntur ista, non accidunt. Înțeleptul aleargă înaintea destinului și se pune la dispoziția sa: præbet se fato. El se dedică Întregului. Dacă ar putea să întrevadă viitorul, spune Epictet, ar „trudi el însuși pentru împlinirea bolilor sale, pentru tortura sa și chiar pentru moartea sa, știind că asta își dorește ordinea Întregului.” Mai mult, el ar trudi vesel, căci lumea este precum o mare sărbătoare, la care nu trebuie să strici cheful –– „Spun lumii: ceea ce ție îți place, îmi place și mie; dă-mi tot ce vrei, ia înapoi tot ce vrei… tot ce-ți convine, o! lume, îmi convine și mie. Și nimic din ceea ce, pentru tine, este la timpul său, nu mi se pare prea devreme sau prea târziu. Tot ceea ce-mi aduc orele este, pentru mine, un fruct plin de savoare, o! Natură”.

Sursa articolului: https://fr.wikisource.org/wiki/Manuel_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te_(trad._Guyau)/%C3%89tude_sur_la_philosophie_d%E2%80%99%C3%89pict%C3%A8te

Traducerea realizată după textul original din limba franceză de ForumStoic. Lucrarea este în domeniul public