educatie, Marcus Aurelius, Mark Harding, stoic, stoicism, Tyler Durden

Elevi cu probleme, vremuri tulburi, soluții stoice?

de Mark Harding


Nu-i ușor pentru nimeni. Sursă foto aici

Am făcut cunoștință cu stoicismul cu mulți ani în urmă la liceu și la universitate în timp ce studiam cultura clasică și recent a început să mă intereseze din nou ca o modalitate de a-i ajuta pe numeroșii elevi de la liceul unde predau să depășească anxietatea de care suferă din cauza standardelor de excelență academică autoimpuse și a așteptărilor ridicate din partea părinților lor. De-a lungul ultimilor ani și mai ales în acest an, s-a constatat că unii dintre elevii noștri sunt supuși unui stres psihologic semnificativ (și, conform unor relatări, acesta se pare că este un fenomen global) și că, uneori, au fost spitalizați din acest motiv. Atunci când analizăm poveștile lor, este clar că problema nu ține numai de presiunea de a obține admiterea la o instituție academică din primul eșalon, ci de asemenea și de mediul mai larg de incertitudine economică, de terorism internațional, precum și de amenințarea schimbărilor climatice.

Totuși, generațiile anterioare au îndurat Marea Depresiune și au luptat în al Doilea Război Mondial, s-au frământat în timpul crizei rachetelor cubaneze și au trăit în timpul Războiului Rece sub amenințarea permanentă a anihilării nucleare. Nu pare să existe nicio dovadă că un mare număr de persoane din acele generații ar fi suferit emoțional din cauza acestor presiuni. De fapt, reacția în cele mai multe dintre aceste cazuri a fost o amplă mobilizare politică a tinerilor. În ciuda Mișcării Occupy <Wall Street>, am fi tentați să concluzionăm că generația actuală este moale și deconectată în comparație cu generațiile anterioare, deși din perspectiva celor cu barbă căruntă, tinerii din orice vreme nu se ridică la înălțimea așteptărilor. Cu toate acestea, în discuțiile pe care le-am avut cu colegii mei de-a lungul ultimilor ani, am observat o tendință din partea elevilor de „a o lăsa baltă” mai repede atunci când lucrurile merg rău. Aceștia sunt și mai reticenți să răspundă la provocări decât tinerii din trecutul recent și sunt, de asemenea, mult mai puțin înclinați să-și asume riscuri decât cârdurile dinaintea lor.

Un aspect al problemei este că aceștia sunt educați într-un mediu în care, deoarece educația este un drept, succesul este de asemenea considerat a fi un drept. Persistența în fața adversității este recomandată dar până la urmă nu este necesară și aceasta conduce la o mentalitate în care egalitatea șanselor este confundată cu egalitatea rezultatelor, producând un copil care crede că va reuși în tot ce va încerca – toate aspirațiile i se vor realiza, toate visurile i se vor îndeplini.

Acestă situație conduce la scăderea absenteismului la ore și în general la rate de școlarizare mai bune, dar, de asemenea, în final, produce cetățeni adulți cărora, la fel ca și lui Tyler Durden în Fight Club li s-a spus că au să fie milionari, zei ai marelui ecran și staruri rock – iar acum, realizând că este că ceea ce li s-a spus este fals, sunt „foarte, foarte supărați.”

Nimic din toate acestea nu este din vina elevilor. Singurul lor păcat este să creadă ceea ce le spun mulți dintre adulții îndrăgostiți de psihotrăncăneală. „Poți să devii orice vrei să fii”, iată un sentiment minunat care, într-o formă sau alta, se găsește prin toate birourile de orientare și în sălile de clasă, și care îmi vine în minte cel mai ușor drept unul dintre clișeele care ar putea face mai mult rău decât bine pe termen lung. Părinții hiperprotectivi(1), protecția emoțională față de realități neplăcute și alte vicisitudini ale vieții moderne de familie pot de asemenea întregi imaginea.

Deci, căutând o cale practică pentru a-i ajuta pe acești copii să dezvolte mai degrabă o filosofie decât o patologie atunci când vine scrisoarea de respingere de la Harvard sau atunci când nu sunt votați pentru a deveni MVP-ul meciului ori nu sunt selectate ca regină a balului, m-am întors către stoicism, mai puțin pentru metafizica sa, mai mult pentru poziția sa de pesimism rațional. Oricât de neplăcut ar putea să sune această expresie celor care, setați pe poziția default, salută plini de fasoane cu avânt de majorete tot ceea ce tinerii noștri spun și fac, eu cred că stoicismul le oferă elevilor noștri o posibilitate mai mare de fericire, acum și în viitor, și în circumstanțe extreme le poate salva chiar viața. Ceea ce urmează sunt câteva exemplificări extrase din experiența mea.

CONTROL

Am anunțat data testului și apoi a venit întrebarea:

„Domnule profesor, aveți vreo sugestie pentru subiectul de la eseu?”

„Da.”

„Puteți să ne spuneți și nouă?”

„Nu.”

La începutul anului această rutină ușor comică reușea să scoată câteva râsete; acum Beatrice și-a lăsat doar privirea cu teamă spre banca ei. Am simțit o fior de vinovăție pentru că nu am vrut să par insensibil sau flecar. De fapt, Beatrice avusese rezultate foarte bune la toate testele de până atunci. Cu toate acestea, era rareori mulțumită de rezultatele ei și venea adesea la birou să-mi ceară sfaturi despre cum ar putea să facă și mai bine.
Dacă Beatrice ar fi fost un pacient la psihiatrie, probabil ar fi fost descrisă ca „unul dintre cei foarte necăjiți”: persoane care în general sunt adaptate la cerințele vieții, dar care nu se simt în largul lor sau confortabili sau mulțumiți. Așteptarea ei încordată după întrebarea despre test trădează ceea ce eu cred că este una dintre problemele principale ale elevilor cu rezultate foarte bune dar anxioși – îngrijorarea cu privire la ceea ce nu s-a întâmplat încă, mai degrabă decât concentrarea asupra a ceea ce se poate face acum.

Acest tip de elevii sunt atât de hotărâți de a face bine la examen încât uită că ceea ce conține testul este în afara controlului lor. Cu excepția cazului când elevii sunt foarte norocoși, testul va conține un material pe care nu l-au înțeles sau pe care nu și-l amintesc perfect – sunt prea multe variabile implicate pentru a fi altfel. Profesorul trebuie să reamintească elevilor (care adesea sunt atât de buni încât nu se confruntă cu dificultăți decât în ultimii ani de liceu sau în primul an de universitate), că doar pregătirea pentru test este sub controlul lor. Pare evident pentru profesor, dar nu este întotdeauna evident pentru elev. De multe ori, aceștia caută vreo formulă magică care să le asigure nota perfectă.

I-am cerut Beatricei și altor elevi ca ea să gândească în mod rezonabil: „dacă ați făcut bine la celelalte teste, probabil că veți face bine și de data asta. Ați studiat bine și la intervale regulate? V-ați concentrat în special pe materia la care sunteți mai slabi? V-ați îngrijit corpul și mintea cu mâncare bună si somn adecvat? Apoi, în ziua testului, puteți spune sincer că ați răspuns cât ați putut de bine? Și v-ați gândit la cele mai grele subiecte posibile și la cum o să le rezolvați dacă vă pică la test? Atunci ați făcut ceea ce era sub controlul vostru. Ați creat posibilitatea de a avea succes la test. Întrebările de la test sunt în afara controlului vostru și pot fi mai grele decât vă așteptați. Anumite insuccese sunt inevitabile dar cel puțin v-ați pregătit cât ați putut mai bine.”

Nu știu dacă Beatrice a urmat acest sfat, dar a fost cel mai bun pe care puteam să i-l dau.

ECHILIBRU


Melissa era atât de supărată că tremura. Se așeză în biroul consilierului de orientare fără să poată vorbi. Pe lângă faptul că era o fată îngrozitor de timidă, ea tocmai terminase o prezentare importantă și lungă despre care credea că îi va fi imposibil să o facă și pe care era convinsă că o ratase. În cursul aceluiași an îmi făcuse deja o prezentare satisfăcătoare și cu toate că fusese foarte agitată, trecuse prin ea fără să aibă o cădere nervoasă. De data asta diferența hotărâtoare o făcea importanța acestei prezentări pentru nota finală la curs. Presiunea a dus la o pierdere totală a cumpătului.

Oare cum poate ajuta profesorul un elev al cărui respect de sine se bizuie pe note? Mediul academic actual, cu concurența sa acerbă pentru admiterea la cele mai bune universități, nu este de mare ajutor. A le spune elevilor că, pe termen lung, aptitudinile lor vor deveni evidente, indiferent la ce școală se duc și că, prin urmare, admiterea la una dintre școlile de top nu contează, nu le va aduce, probabil, nicio mângâiere, pentru că în acel moment contează chiar foarte mult pentru ei. Pe de o parte, dorim ca ei să se străduiască, să dea ce au mai bun din ei și să nu se lase pe tânjală; pe de altă parte, e nevoie ca ei să-și dezvolte simțul rațional față de șansele pe care le au de a-și atinge obiectivele.

Mă gândesc că punerea în perspectivă a lucrurilor poate ajuta elevii aflați în această situație – și anume, prin cunoașterea experiențelor altor oameni, faimoși sau mai puțin faimoși, care s-au confruntat cu împrejurări potrivnice similare. Schimbarea modului de a gândi poate duce la stăpânirea emoțiilor, care la rândul ei poate duce la înfruntarea cu seninătate a problemelor viitoare. Deși nu am avut încă ocazia de a vorbi cu Melissa despre această problemă, dacă aș avea această ocazie probabil că voi scoate în evidență faptul că școlile unde este interesată ea să meargă primesc aproximativ unul din o mie de candidați. Ar trebui pentru asta să renunțe? Nu, pentru că depunerea candidaturii este sub controlul ei – decizia de admitere nu este. Mii de oameni extrem de talentați sunt respinși de către aceste instituții în fiecare an și cu toate acestea, ajung să facă lucruri extraordinare în viață. Într-adevăr, doar unul dintre directorii din top zece al revistei Fortune 500 Companies a mers la o școală de prestigiu (2), fără să mai vorbim de stâlpii sectorului high-tech, care au fost admiși în astfel de școli dar le-au abandonat înainte de absolvire pentru a căuta să realizeze ceva mai creativ și, s-ar putea argumenta, mai important. Oare o hrănesc cu un fals optimism, făcând-o să creadă că grație sclipirii sale de geniu va ieși învingătoare, în ciuda tuturor dificultăţilor? Nu, subliniez doar că viața tuturor este plină de variabile independente de voința lor, și că uneori, lucrurile merg bine și viața este plăcută, iar alteori nu merg bine și viața este grea.

Oare promovarea unui „pesimism rațional” ar distruge visele unui student, precum Melissa? Eu nu cred asta. Încă o dată, datoria unui profesor este să-și încurajeze elevii să caute să-și realizeze aspirațiile lor cele mai dragi, îmbinând asta cu o altă datorie la fel de importantă, aceea de a-și cultiva un mod de a gândi rațional și critic. În Meditațiile sale, Marc <Aureliu> își reamintește că în fiecare zi se va confrunta cu oameni aroganți, necinstiți, nesociabili și alții asemenea, și prin urmare se pregătește pe sine însuși să fie cumpătat pe tot parcursul zilei. O listă asemănătoare pentru elevul care privește spre viitor ar putea cuprinde conștientizarea că va intra la o școală care nu a fost prima sa opțiune, unde va asista la disertații de valori îndoielnice și va avea instructori mediocrii. Totuși, aceste împrejurări potrivnice creează de asemenea condițiile pentru dezvoltarea unor trăsături personale de excepție precum și a rezistenței la acest mediu imprevizibil și posibil haotic.

CURAJ

În timp ce părăsea sala de clasă, Anthony a făcut un gest obscen și o remarcă vioaie la adresa unui coleg de clasă. Colegul său făcuse unele comentarii ușor ironice, dar altfel fără gravitate, însă Anthony le-a umflat până au căpătat proporțiile unui atac major. Nu era prima dată când Anthony se comporta nepotrivit într-o situație tensionată din clasă și remarca, combinată cu starea de oboseală a lui Anthony, datorată lipsei de somn, a declanșat o cădere emoțională. De-a lungul a câțiva ani, am avut mai multe discuții cu Anthony referitoare la planurile sale de viitor și avea planuri foarte mari. Antreprenoriatul, băncile de investiții și diplomația (printre altele) erau cu toate opțiuni la îndemâna lui. Prin rezultatele sale SAT sau cele de la examenele de admitere la nivelul avansat (3), el arătase că avea abilitățile academice și cognitive cel puțin pentru a fi luat în considerație de mai multe dintre primele douăzeci de universități de top și că, chiar dacă nu ar fi fost admis la una dintre acestea, indiferent de școala unde s-ar fi dus, tot și-ar fi croit un drum al său. În timp ce studia pentru testul SAT, venea adesea să stăm de vorbă despre îndoielile sale, în special când se compara cu ceilalți elevi cu calificative foarte bune din anii trecuți. În acele momente, am avut grijă să-i subliniez că, „acei oameni sunt 70% apă, la fel ca tine”.

Știu că remarca poate părea facilă, dar încercam să-i spun că succesul la aceste examene nu e o realizare supraomenească, deși adesea unui elev îi poate apărea tot atât de departe ca și câștigarea unei medalii olimpice de aur. Totuși, Anthony se confrunta cu o problemă mai serioasă și mai dureroasă: va avea oare el curajul de a duce totul la bun sfârșit, cu toate aceste examene exigente și fiind conștient că, probabil, nu își va realiza visul de a fi acceptat la o școală de prestigiu (2)? Ca elev, Anthony afișa foarte multă siguranță: era un excelent participant la dezbaterile după modelul parlamentar, o persoană citită și cu o bună capacitate de a gândi critic. Totuși, toate acestea se raportau la nivelul unei școli destul de mici, unde doar câțiva dintre camarazii săi demonstrau calități similare și unde, prin urmare, nu se confrunta cu cine știe ce concurență. Putea oare să riște să-și rănească amorul propriu, jucând în liga mare, înfruntând concurența unor elevi foarte inteligenți din întreaga lume?

Odată, mi-a mărturisit că educația fusese cel mai important lucru pentru el, încă de mic copil. Învățase singur să vorbească mai multe limbi străine, să cânte la mai multe instrumente și era un poet debutant. Comparând interesele sale cu ale mele la aceeași vârstă (rock and roll-ul, sporturile, fetele) am ajuns să mă simt ca un incult și de asemenea am avut sentimentul că ar fi o gravă injustiție dacă nu ar reuși să-și îndeplinească ambițiile. Atunci m-a întrebat dacă succesul este pur și simplu rezultatul muncii sârguincioase.

Dat fiind că aceasta este una dintre minciunile comode pe care le spunem ocazional elevilor pentru a-i motiva, am chibzuit îndelung înainte de a răspunde. M-a privit fix și nu m-a lăsat să scap. Într-un final, a trebuit să-i spun sincer că sârguința nu este întotdeauna răsplătită pe măsură. De fapt, de cele mai multe ori, în domeniile extrem de concurențiale, ca de exemplu în sport, în artă sau în mediu universitar, majoritatea oamenilor muncitori nu-și îndeplinesc visurile. Din propria experiență, i-am mărturisit că sunt unul din multitudinea de doctoranzi care s-au retras – dintre cei care au început dar care nu au terminat niciodată studiile de doctorat. De asemenea, am punctat că în Canada, 97% dintre noii absolvenți de doctorat nu obțin un post permanent de titular la universitate. Am văzut că era plouat și mi-am dorit să pot șterge ultimele cinci minute ale conversației. Și-a luat ghidul de studiu și a cerut permisiunea să plece.

Câteva zile mai târziu Anthony a fost internat în spital, după ce amenințase de mai multe ori că o să-și facă singur rău. A fost ținut sub observație, evaluat și externat scurt timp după aceea, considerându-se că era puțin probabil să-și facă singur rău. În mod cinic, unii au crezut că acest comportament al său era doar o modalitate de a atrage atenția asupra sa. Eu am ales să amân pronunțarea. Dar oare se întâmplase din vina mea, pentru că nu repetasem minciuna „munca sârguincioasă te va duce acolo unde vrei să ajungi”? Sper că nu. Dacă răul cel mai mare s-ar fi întâmplat și și-ar fi luat viața, oare lipsa mea de optimism strălucitor ar fi făcut parte din motivația lui de a-și pune capăt vieții? Acum, mi se pare evident că Anthony nu era destul de sigur de el pentru a înfrunta perspectiva unor visuri neîmplinite cu „tărie stoică”. Cum am putea să-i învățăm în mod concret pe elevii ca Anthony, că redresarea după un eșec este în realitate mai importantă (și mai frecventă în viață) decât obținerea unui succes, atunci când atâția din societatea întreagă prin intermediul mass-media și a rețelelor de socializare fac succesul amețitor să pară normal și îți freacă ridichea cu mașini pe care nu le vei avea niciodată, cu vacanțe în care nu te vei duce niciodată și cu frumusețe pe care nu o vei avea niciodată? Nu am încă un răspuns, dar lucrez la asta. 


Mark Harding predă în cadrul programului Advanced Placement (3) la York Memorial Collegiate Institute (Toronto, Ontario, Canada). El a predat, de asemenea, la York University (Toronto) și la Simon Fraser University (Burnaby, British Columbia). În prezent, el predă cursuri de engleză, psihologie și seminarul noului program College Board AP Capstone Diploma.


Sursa articolului: https://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/08/15/troubled-students-troubled-times-stoic-solutions-by-mark-harding/


Traducerea realizată după textul original din limba engleză de către ForumStoic. Toate drepturile aparțin autorului articolului.


Note

(1) Helicopter parenting în original
(2) Ivy League în original
(3) Advanced Placement (AP) este un program din Statele Unite și Canada, creat de College Board, care oferă elevilor de liceu programe și examinări la nivel universitar