A.A. Long, Chrysippus, Cicero, Cleanthes, Dumnezeu, filozofie, John Sellars, stoic, stoicism, Stoicon

Viziunea stoică asupra lumii


de John Sellars
În seminarul pe care l-am susținut la Stoicon 2015 am vorbit despre fizica stoică și despre relația ei cu ceea ce noi am numi astăzi religie și stiință. Scopul meu a fost acela de a încerca să dau participanților o cât mai largă „viziune stoică asupra lumii” dincolo de sfaturile lor practice despre cum să trăiești bine.
I. Corpurile
Stoicii încep prin a pretinde că numai corpurile există (Cicero, Acad. 1.39). Tot ce există, există ca lucru fizic. Orice lucru care produce orice tip de efect cauzal trebuie până la urmă să fie tot un corp fizic. Astfel, atunci când stoicii pretind, de exemplu, că virtutea ne împinge să acționăm și produce așadar un efect cauzal, atunci virtutea trebuie să fie un corp. Și ei cred că este: virtutea este o stare mentală de excelență, și anume, sufletul fizic organizat într-un mod optim. Strâns legat de această revendicare, și anume că numai corpurile există, stoicii resping existența universaliilor (adică a ideilor și formelor lui Platon). Numai ce e particular există. Astfel, atunci când vorbesc despre „virtute” ei nu se referă la un concept general sau la un ideal abstract, care nu există, ci mai degrabă la acțiuni virtuoase specifice sau la stări optime specifice creierului. (A vorbi despre stări ale creierului poate părea anacronistic dar este cam ceea ce aveau ei în vedere.)
II. Suflul
Apoi continuă prin a pretinde că toate corpurile sunt alcătuite din două principii sau aspecte: materia și „suflul” (pneuma) (Diogene Laertius 7.134). Materia este pasivă; suflul este activ. Suflul este acela care face lucrurile vii și deoarece totul este alcătuit atât din materie cât și din suflu, totul este viu. Suflul apare într-o varietate de grade de „tensiune” (tonos) și cu cât este mai mare tensiunea cu atât este mai complex obiectul. Obiectele inanimate precum pietrele au cel mai jos nivel de tensiune; viețuitoarele precum plantele au un grad mai înalt; animalele cu capacitatea de a simți și de a se mișca au un nivel și mai înalt; oamenii adulți care posedă raționalitate au cel mai înalt grad de tensiune. Cu cât este mai înaltă tensiunea suflului cu atât mai complex va fi organismul viu. Un punct important aici este acela că nu există nicio diferență în natura lor între o piatră și o ființă umană, numai o diferență în tensiunea suflului (putem spune o diferență în organizarea internă sau o complexitate structurală; A.A. Long a propus odată „lungimea de undă” ca pe o manieră de a gândi despre asta).
III. Natura și Dumnezeu
Lumea fizică, Natura în întregul ei, este un continuum și este divizibilă în mod infinit; diviziunile dintre obiectele fizice sunt într-o anumită măsură doar relative. Până la urmă tot ceea ce există, există doar ca o singură realitate fizică, Natura, din care facem parte cu toții. Suflul care structurează și animează toată Natura, stoicii îl numesc „Dumnezeu”. Unele surse spun că Dumnezeu este suflul, sufletul lumii, la fel cum suflul din corpurile noastre este sufletul nostru. Alte surse îl identifică pe Dumnezeu cu Natura în întregul ei, având suflul ca suflet al său și materia ca trup (diferența este aceea dintre Dumnezeu ca forță animatoare existentă în Natură și Dumnezeu ca Natură pur și simplu). Astfel, Natura este un organism viu alcătuit dintr-un suflet și un corp, suflu și materie, și deoarece prin definiție nu există nimic mai mare decât acesta, el, dacă ceva există, trebuie să fie Dumnezeu. Din ambele puncte de vedere, noi suntem fragmente de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este sufletul lumii, suflul care animă toată Natura, atunci suflul care ne animă, sufletul nostru, este pur și simplu o parte din acesta.
IV. Cât de religioși erau stoicii?
Este greu să știm cât de serioasă era toată discuția asta despre „Dumnezeu”. De exemplu, Cleanthes, un stoic timpuriu, apare ca foarte sincer în al său „Imn dedicat lui Zeus” și nu avem niciun motiv să ne îndoim de sinceritatea sa. Totuși, stoicii erau cunoscuți și pentru interpretările alegorice pe care le propuneau pentru zeii păgâni, incluzând interpretările alegorice ale portretelor zeilor de exemplu din Homer. Este bine cunoscut faptul că stoicul Chrysippus a spus odată că Zeus și soția sa Hera sunt de fapt principiile activ și pasiv din Natură, suflu și materie. (Într-o sursă, Diogene Laertius 7.147, numele divine pentru Natură sunt explicate pe baza etimologiei lor.) Mult mai târziu, în secolul al III-lea e.n. filosoful Plotin spunea că stoicii îl aduc pe Dumnezeu în filosofia lor numai de dragul aparențelor (Enn. 6.1.27). Dacă „Dumnezeu” este pur și simplu un alt nume pentru Natură atunci nu aduce de fapt prea mult în filosofia lor; nu adaugă și nu explică nimic, așa că se poate renunța la acest cuvânt fără nicio pierdere evidentă. Totuși, ideea unui suflu divin care străbate Natura va influența mai târziu ideea creștină de Spirit Divin (pneuma) și va fi apoi adaptată de către Părinții Bisericii și de către alții care căutau să armonizeze stoicismul cu creștinismul chiar până târziu în secolul al XVII-lea. Poate că viața de apoi dă relatărilor stoice despre pneuma nuanțe religioase mai puternice decât avea inițial. Este foarte greu de știut. Și totuși, imnul lui Cleanthes pare destul de sincer.
IV. Cât de „științifici” erau stoicii?
Atunci când stoicii au dezvoltat ideea de suflet ca o suflare care străbate corpul au făcut-o în acord cu știința acelor vremuri. Imaginea pe care și-au făcut-o despre sufletul uman, ca fiind alcătuit dintr-un centru de comandă cu tentacule care răspândesc pneuma(suflul) pretutindeni în corp, a fost inspirată de lucrările primilor anatomiști (în special Praxagoras, dar și Erasistratus) care disecau cadavrele pentru a găsi vasele sanguine și fibrele nervoase. Chrysippus localiza centrul de comandă al sufletului în piept (urmându-l pe Praxagoras) care desigur conține inima și arterele sanguine care ies din ea și se răspândesc prin întregul corp. (Praxagoras credea că arterele sanguine erau niște conducte care se conectează și la plămâni, purtând pneuma.) Un stoic de mai târziu nu a fost de acord cu Chrysippus și a spus că centrul de comandă al sufletului era capul, care desigur conține creierul cu nervii ieșind din el și răspândindu-se prin întregul corp. Această schimbare de poziție ar putea foarte bine să fi fost determinată de noi observații (și anume de noi disecții): distincția dintre artere și nervi era încă neclară în vremurile lui Chrysippus și, de altfel, el a comentat asta spunând că dovezile științifice erau doar niște tentative și că ar trebui să așteptăm să vedem descoperirile ulterioare. Cel mai important lucru de subliniat aici este că toată discuția asta despre suflet, care străbate și animează corpul, făcea de fapt parte din primul pas necesar pentru dezvoltarea unei expuneri despre creier și sistemul nervos. Oricât de rudimentară ar fi putut să fie, acestă o teorie era bazată pe cunoștințe științifice de ultimă oră din acele vremuri.
VI. Câteva comentarii finale
Stoicii ne dau argumentele pentru care ar trebui să considerăm că Natura este rațională, vie și inteligentă. Noi posedăm aceste caracteristici. Fără aceste caracteristici, nimic nu poate să dea naștere la ceva care să posede aceste proprietăți; prin urmare, ele trebuie să fie proprietăți ale Naturii (Cicero, Nat. D 2.22). (Astăzi există filosofi ai minții care continuă să respingă teoria despre conștiință ca fiind o proprietate emergentă). Stoicii numesc apoi această Natură vie „Dumnezeu”. Dacă Natura (sau Cosmosul) cuprinde totul și dacă numai corpurile există, dacă Dumnezeu este ceva față de care nu există nimic altceva mai mare, atunci pare că Dumnezeu trebuie să fie identificat cu Natura. Dumnezeu nu poate fi câtuși de puțin mai mic decât Natura și nimic nu poate exista în afara Naturii. Totuși, e greu de înțeles cât de serios putem să luăm toate acestea: este un panteism fervent (ar trebui de fapt venerăm Natura), o utilizare reductivă a limbajului (când spui „Dumnezeu” vrei să spui de fapt Natura) sau un pragmatism prudent (mai degrabă decât să negi existența lui Dumnezeu, îi spui Naturii „Dumnezeu”)? Și știm că stoicii s-au confruntat în mod repetat cu (ceea ce astăzi am numi) știința acelor vremuri: Chrysippus s-a inspirat din operele anatomistului Praxagoras, stoicul Posidonius a studiat botanica și geologia, un stoic mai târziu, Cleomedea a scris despre astronomie și Seneca a scris nu numai opere etice ci și Despre științele naturii (despre meteorologie). Stoicii au vrut să înțeleagă Natura pentru că Natura luată în întregul ei este cel mai mare lucru care există iar noi facem parte din ea. Ei aspirau la o „curgere liniștită a vieții” pe care au definit-o drept o viață în armonie cu Natura, ceva ce necesită cel puțin o oarecare prețuire pentru înțelegerea felului cum funcționează Natura. Dacă și noi alegem să numim Natura „Dumnezeu”, „Zeus” sau „Geea” este poate mai puțin important. 
John Sellars este actualmente cercetător, membru al King’s College din Londra. Principalul său domeniu de cercetare este filosofia antică dar el este în mod egal interesat de influența sa târzie asupra filosofiei medievale, renascentiste și timpuriu moderne. El a scris două cărți despre filosofia stoică : Stoicismul și Arta de a trăi. Puteți citi mai multe despre lucrările lui John Sellars pe site-ul său internet.
Sursa articolului:
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.