Christopher Gill, Exeter, Marcus Aurelius, Meditatii, stoic, virtute

Ce este virtutea stoică?


Marcu Aureliu și virtutea stoică
by Christopher Gill
Notă: acesta este un seminar pe care Chris Gill l-a susținut la Stoicon 2015.
Scopul seminarului: să explice conceptul stoic de virtute și relația dintre virtute și fericire și să o ilustreze prin trimiteri la Meditațiile lui Marc Aureliu; să pună în discuție relațiile dintre acest concept stoic și gândirea modernă despre moralitate precum și valoarea pe care o poate avea pentru noi astăzi.
Încep prin a explica ce înseamnă „virtutea” în stoicism și apoi continui prin a contura patru caracteristici distinctive ale gândirii stoice despre virtute, luate în considerare în contextul gândirii antice despre virtute. Prima caracteristică distinctivă este ideea că virtuțile constituie un set de calitați egale (unificate sau interdependente), fundamental pentru a duce o viață omenească desăvârșită.
Ce este „virtutea” în stoicism? Virtutea este o formă, o capacitate, o abilitate, cunoașterea modului de a trăi bine din toate punctele de vedere; o formă de cunoaștere care modelează întreaga personalitate și viață. Virtutea este analizată din punctul de vedere a patru virtuți cardinale sau generice: înțelepciunea, curajul, autocontrolul sau moderația și justiția, văzute fie ca patru aspecte ale unei singure forme a cunoașterii sau ca interdependente. De ce aceste patru calități? Deoarece sunt considerate ca moduri de a cartografia principalele zone ale experiențelor și capacităților umane – așadar luate împreună ele constituie calitățile esențiale pentru a duce o viață omenească desăvârșită. Cele patru sunt: (înțelepciunea) înțelegerea modului de a acționa și de a simți corect; (curajul) cunoașterea modului de a acționa și de a simți corect în situații periculoase, înfruntarea lucrurilor pe care le considerăm drept înfricoșătoare (mai presus de toate a morții și a altor „dezastre”); (autocontrolul) cunoașterea modului de a acționa și de a simți bine în situații care stârnesc emoții precum dorința, apetitul, pofta; (justiția) cunoașterea modului de a acționa și de a simți bine în relațiile noastre cu ceilalți oameni la nivel individual, familial sau comunitar, cunoașterea modului de a acționa cu generozitate și bunăvoință pozitivă, cu prietenie și afecțiune. Aceste virtuți generice includ multe subdiviziuni. Ele reprezintă aspecte ale unei singure capacități sau ale interdependenței dintre ele pentru că exercitarea corectă a oricărei virtuți depinde de posesia și exercitarea și a celorlalte. Fiecare dintre virtuți este în legătură cu relațiile noastre cu noi înșine și cu ceilalți; deși unele virtuți (de exemplu, justiția) sunt în mod evident mai apropiate de noi înșine decât de ceilalți, exercitarea lor influențează ceea ce suntem în noi înșine și felul cum îi tratăm pe ceilalți. Aceasta este o caracteristică fundamentală a gândirii stoice (și într-adevăr una dintre cele mai vechi) despre virtute iar ea este îndeosebi de importantă atunci când ne gândim la relația cu gândirea morală modernă, așa cum se va evidenția mai târziu.
Descrierea virtuții ca pe o formă a „cunoașterii” poate să o facă să pară drept pur rațională sau cognitivă în sensul îngust al cuvântului. Dar este crucial pentru stoicism ca aceste forme ale cunoașterii să modeleze personalitatea în totalitate, incluzând emoțiile și dorințele. Aceasta reflectă gândirea stoică despre psihologia umană conform căreia noi funcționăm ca agenți holistici unificați; credințele și rațiunea noastră modelează în mod direct felul în care simțim și dorim. Aceasta este a doua caracteristică distinctivă a gândirii stoice despre virtute pe care aș vrea să o subliniez aici. Stoicismul susține că dezvoltarea virtuții aduce cu ea o schimbare radicală în viața noastră emoțională astfel încât încetăm să mai simțim ceea ce se consideră a fi drept emoții greșite sau „rele” („pasiuni”) și ajungem să simțim numai emoțiile „bune”. Emoțiile prost îndrumate, precum mânia, frica, pofta sau apetitul, se bazează pe ceea ce se consideră drept judecăți etice false și aduc cu ele efecte psihicofizice intense și tulburătoare. Emoțiile bune se bazează pe judecăți etice sănătoase (pe virtuți) și sunt de obicei experiențe psihofizice mai calme. Exemple ale acestor emoții sunt aspirația (mai degrabă decât pofta intensă), prudența (mai degrabă decât frica) și bucuria; de asemenea, bunăvoința și afecțiunea către ceilalți oameni. Așadar virtuțile, ca forme ale cunoașterii, aduc odată cu ele o remodelare a întregii personalități și la nivel emoțional.
Cea de a treia caracteristică distinctivă a gândirii stoice despre virtute este credința că toate ființele umane, ca atare, sunt capabile să-și dezvolte virtutea. Dezvoltarea virtuții nu depinde de posesia unor capacități speciale înnăscute, a unei experiențe sociale specifice sau a unei educații intelectuale (așa cum prevedeau alte filosofii antice). Toate ființele umane, ca atare, posedă „punctele de plecare ale virtuții”. Pe ce se sprijină acestă revendicare? În parte, stoicii cred că toate ființele umane au o capacitate intrinsecă de a formula noțiuni etice precum binele, de a da acestor noțiuni un conținut și de a le aplica ca atare indiferent de contextul social în care se află. Dar de asemenea, și cel mai important, stoicii subliniază rolul cheie al dezvoltării în cunoașterea etică. Nimeni nu ajunge să dobândească virtuțile pur și simplu; ele sunt rezultatul unui proces de dezvoltare – în cele mai multe cazuri a unui proces de dezvoltare care durează o viață întreagă și care poate nu va fi niciodată pe de-a-ntregul complet. Ei concep dezvoltarea ca având două componente interconectate: progresul în înțelegere (în a ajunge să înțelegi ce înseamnă să posezi virtuțile și cum să le exerciți) și progresul în relațiile interpersonale și sociale (care ne conduce, printre alte lucruri, la recunoașterea faptului că toate ființele umane sunt frații și surorile noastre în calitate de agenți etici asemenea nouă. Așadar, ceea ce avem cu toții în calitate de ființe umane este capacitatea de a purcede la drum și de a progresa în această călătorie pe toată durata vieții – care este și o călătorie către virtute.
Cea de a patra caracteristică distinctivă a gândirii stoice despre virtute este ideea că posesia și exercitarea virtuților constituie, prin ele însele, cea mai bună formă de viață omenească; cu alte cuvinte, conferă „fericirea” sau eudaimonia. Stoicii concep fericirea în termeni obiectivi (ca pe un anume tip de viață – viața firescă pe care ființele omenești ar trebui să o ducă). Totuși, ei consideră că aceasta poate conferi și anumite experiențe subiective pozitive (și acesta este modul în care tindem să concepem „fericirea” astăzi); acestea includ „emoțiile bune” precum bucuria menționată mai înainte. Punctul de vedere stoic este adesea exprimat prin formula „virtutea este singurul bine” sau (în limbaj filosofic) prin aceea că virtutea este necesară și suficientă pentru fericire, și anume, că este tot ceea ce ai nevoie pentru a fi fericit. Principalul punct de vedere opus (susținut de unii dintre adepții lui Platon și a lui Aristotel în perioada când stoicismul era larg răspândit, și anume între secolul al III-lea î.e.n. și secolul al II-lea e.n.) era că fericirea depinde de o combinație formată din virtute și „bunurile exterioare” – acestea incluzând lucruri precum sănătatea trupului, prosperitatea materială și bunăstarea familiei. Stoicii considerau că și „bunurile exterioare” au valoare, una pe care ființele omenești o recunosc în mod firesc. Dar au menținut că virtutea are o valoare substanțială de un cu totul alt nivel; și că este, prin ea însăși, suficientă pentru a conferi o fericire omenească completă.
Punctul de vedere stoic asupra acestui subiect a fost considerat adesea ca extrem sau nerealist: nu este oare în mod evident adevărat că o viață care cuprinde virtutea și „bunurile externe” este mai bună – mai fericită din toate punctele de vedere – decât o viață care cuprinde numai virtutea? Cum se poate susține punctul de vedere stoic? Un argument esențial în favoarea punctului lor de vedere este credința că virtutea (singură) ne furnizează o bază sigură și consistentă pentru a duce cea mai bună viață omenească posibilă (adică, pentru fericire), în timp ce niciunul dintre lucrurile exterioare, luate în sine, nu face asta. Așadar, virtutea singură este legată de fericire într-un mod cauzal în timp ce acest lucru nu este adevărat despre niciunul din bunurile exterioare. În acest sens, virtutea are o valoare de o calitate diferită față de bunurile externe; și acesta este motivul pentru care stoicii resping ideea că virtutea plus bunurile exterioare conferă o viață omenească mai bună (o viață mai fericită) decât virtutea. Trebuie să ne reamintim și celelalte caracteristici distinctive ale gândirii stoice despre virtute: că ea este o formă a cunoașterii sau o capacitate și că această capacitate modelează întreaga personalitate (conferind emoțiile bune). Este de asemenea nevoie să fim conștienți că virtutea sau virtuțile reprezintă ținta sau limita aspirațiilor omenești iar nu o calitate disponibilă în mod standard. Ideea că „înțeleptul” (persoana ideală în stoicism) este fericit și atunci când este tras pe roată și torturat constituie deci o aspirație ideală și nu o întâmplare de zi cu zi. (Totuși, cred că unele exemple moderne frapante precum și cele antice arată că nu este deloc atât de departe de experiența omenească normală de cum s-a sugerat uneori.) Așa că, una peste alta, cred că punctul de vedere stoic, cum că virtutea este singura bază (sigură și consistentă) pentru fericire, este unul foarte ușor de apărat și că, de fapt, este mult mai greu de susținut punctul de vedere opus (platonic – aristotelian) decât se admite adesea.
Acum mă voi referi la unele secțiuni din Meditațiile lui Marc Aureliu, un jurnal filosofic personal pregătit pentru uzul său propriu de către împăratul roman din secolul al II-lea care era și un student sârguincios al stoicismului. Pasajele alese sunt menite atât să ilustreze temele pe care le-am discutat cât și să arate cum erau utilizate ideile stoice în antichitate în vederea furnizării unui cadru etic în viață și a indicării modul în care pot fi utilizate de către noi astăzi.
Dacă găsești în viață orice altceva mai bun decât justiția, adevărul, stăpânirea de sine, curajul… îndreaptă-te către acel lucru din toată inima și bucură-te de binele suprem pe care l-ai găsit… dar dacă găsești toate celelalte lucruri ca fiind mărunte și lipsite de valoare în comparație cu virtutea, nu fă loc pentru nimic altceva în viața ta, deoarece odată ce te vei îndrepta spre acele lucruri te vei abate de la calea cea bună și nu vei mai fi în stare să acorzi netulburat cel mai înalt respect aceluia care este binele adevărat. Nu este drept să admiți ca rival al binelui [virtuții] rațional și social nimic străin de natura sa, precum lauda celor mulți sau pozițiile de conducere, averea sau plăcerile trupești. (Marc Aureliu 3.6)
Nimic nu este atât de folositor pentru dobândirea măreției de spirit ca puterea de a examina în mod metodic și cinstit toate lucrurile pe care le întâlnești în viață și de le a considera întotdeauna în așa fel încât să vezi ce fel de funcție îndeplinește un anume lucru pentru ce fel de univers și ce valoare are el pentru întregul univers și pentru oameni care sunt cetățeni ai celui mai de seamă oraș [universul], indiferent din ce orașe sunt, ca și cum acestea ar fi simple gospodării; (3) și ce este acest obiect care în prezent se impune percepției mele, din ce este el alcătuit, cât timp va dura prin firea lucrurilor și ce virtute este necesară pentru a-i răspunde, precum blândețea, curajul, cinstea, bună-credința, simplitatea, autogospodărirea și așa mai departe. (Marc Aureliu 3.11)
În fiecare clipă, concentrează-ți pe deplin atenția, ca roman și ca om, pentru a duce la bun sfârșit sarcinile pe care le ai de efectuat cu demnitate, conștiinciozitate și fără prefăcătorie, cu dragoste față de ceilalți, liber și just, gata să te detașezi de toate celelalte griji. (2) Îți vei oferi toate acestea dacă vei efectua fiecare acțiune a ta ca și cum ar fi ultima din viață, liber de tot ce e întâmplător, de abaterile pasionale de la conduita rațională, de pretenții, de dragostea de sine și de nemulțumirea față de ceea ce ți s-a alocat. (3) Vezi așadar ce puține sunt lucrurile pe care trebuie să le stăpânești pentru ca să trăiești o viață liniștită și devotată zeilor; nici zeii nu vor cere mai mult de la cei care urmează aceste principii. (Marc Aureliu 2.5)
Primul fragment (3.6) exprimă foarte clar ideea că virtuțile (justiția, sinceritatea și așa mai departe) sunt singurul bine real, singurul obiect potrivit cu aspirațiile umane; si că în comparație cu virtutea, „bunurile exterioare” (precum lauda celor mulți, pozițiile de conducere, averea și așa mai departe) sunt – relativ – mărunte și lipsite de valoare. Al doilea pasaj (3.11) arată cum această idee (că virtutea este singurul bine) poate forma baza unei strategii de luare a deciziilor în situații specifice. În orice context dat, Marc Aureliu își recomandă să reflecteze la situație și să se gândească de ce virtute este nevoie pentru a-i răspunde eficient, „precum blândețea, curajul, cinstea și așa mai departe”. Prima parte a fragmentului se raportează la ideea stoică referitoare la scopul dezvoltării etice din punct de vedere social și la faptul că acesta consistă, în parte, în a ajunge să consideri toți oamenii ca pe concetățeni ai universului sau ca pe tovarăși într-o comunitate umană de frați și surori. Așadar, acesta este un alt mod de a spune că practicarea dimensiunii sociale a dezvoltării etice și a formării virtuților, ar trebui, în măsura posibilului, să facă parte din cadrul pe care să se întemeieze procesul nostru de luare a deciziilor în fiecare situație. Al treilea fragment indică într-un alt mod semnificația legăturii dintre virtute și fericire. Marc Aureliu se îndeamnă pe sine însuși să-și ducă până la capăt rolul său specific în viață (ca roman și ca om – și ca împărat după cum scrie în altă parte) așa încât să se folosească de acesta ca de un mijloc de a-și exprima virtuțile, inclusiv dimensiunea lor socială („cu dragoste față de ceilalți, liber și just”). A acționa în acest mod înseamnă să pui un accent hotărât pe acțiunea virtuoasă („să efectuezi fiecare acțiune a ta ca și cum ar fi ultima din viață… liber de tot ce e întâmplător” și așa mai departe). A acționa în acest mod înseamnă și să dobândești fericirea, în sensul de a duce cea mai bună viață omenească („nici zeii nu vor cere mai mult de la cei care urmează aceste principii”). Marc Aureliu folosește limbajul convențional al religiei greco-romane dar are în vedere cea mai bună viață omenească posibilă – viața în conformitate cu natura, așa cum o descriu stoicii. În același timp asta duce și la un „curs liniștit al vieții” (care oglindește una dintre definițiile stoice ale fericirii”).
Iată alte trei fragmente scurte care ilustrează relația virtute-fericire într-un  mod diferit. Acestea sunt numai câteva dintre multele pasaje în care Marc Aureliu se îmbărbătează pentru a aștepta propriul său sfârșit cu calm, încredere și aprobator. Ceea ce justifică acest răspuns este, în parte, faptul că moartea este un proces organic natural, unul care ar trebui acceptat ca atare (asemenea nașterii). Dar, de asemenea, Marc Aureliu poate înfrunta moartea în acest mod pentru că cel puțin a încercat să-și folosească viața ca pe un mijloc de a-și exprima virtuțile; și conștiința morții care vine nu ar trebui să-l împiedice să continue să o facă până va muri – și nici nu ar trebui să-l facă să fie frustrat că moartea va întrerupe acest proces.
„… să accepte ceea ce se întâmplă și ceea ce îi este dat ca provenind din aceeași sursă din care provine și el: și, mai ales, să aștepte moartea cu un spirit încrezător, deoarece nu reprezintă nimic altceva decât disoluția elementelor din care este alcătuită fiecare creatură.” (Marc Aureliu 2.17)
„… străduiește-te să trăiești viața care îți este proprie, adică viața ta prezentă, și atunci vei fi în stare să-ți petreci măcar timpul care ți-a mai rămas în liniște și plin de bunătate, asemenea unuia care trăiește în pace cu spiritul superior care locuiește în interiorul său.” (12.3)
„Dar viața nu merită să fie trăită dacă nu împlinesc anumite lucruri”. – „Atunci îndepărtează-te cu inima plină de sentimente înalte, murind în același spirit, asemenea celui care își atinge scopul și se reconciliază cu ceea ce îi stă în drum”. (Marc Aureliu 8.47)
Și aceste pasaje ilustrează acea dezvoltare etică, care căutând să practice virtuțile poartă cu ea o schimbare în registrul emoțional – în acest caz, trecerea de la emoția greșită a fricii de moarte la emoția bună a acceptării sau chiar a unui fel de bucurie la gândul morții, tratată ca pe un sfârșit firesc al vieții. Așadar din acest punct de vedere, virtutea produce fericire într-un sens subiectiv, în ceea ce privește sentimentele și emoțiile generate, și constituie în mod egal ceea ce este în mod obiectiv cea mai bună viață  omenească.
Stoicismul, în mod evident, i-a fost de folos lui Marc Aureliu; dar cum poate să ne ajute el pe noi? În principiu, în exact același mod în care l-a ajutat pe Marc Aureliu, și anume prin furnizarea unui cadru etic în care să ne trăim viața și prin stabilirea unor obiective pentru aspirațiile noastre care să ne ajute să ne modelăm viața pe de-a-ntregul. Acesta este în parte unul dintre motivele pentru care în cursul on-line „Săptămâna stoică” folosim în mod intensiv Meditațiile lui Marc Aureliu ca sursă și ca model pentru modul în care trebuie folosite ideile stoice ca ghid în viață. Va fi interesant să vedem din feedback cât de eficient cred participanții că a fost acest cadru pentru ei.
Aș vrea să-mi închei prezentarea prin încercarea de a răspunde la una dintre potențialele probleme pe care publicul modern ar putea să le aibă cu acest tip de material. Deși în viața modernă – și în parte în filosofia morală academică – folosim de asemenea cadrul virtute-fericire care este standard în etica antică, avem și alte tipuri de fundații morale care sunt din anumite puncte de vedere mult mai familiare și mai predominante.
În gândirea morală modernă tindem să punem în contrast motivația egoistă sau interesată și cea altruistă sau benefică pentru ceilalți. Motivația benefică celorlalți tinde să fie definită ca o datorie de îndeplinit, o facere de bine, sau, în mod alternativ, ca un bine pentru ceilalți oameni (uneori ca un bine maxim, „marea fericire a celor mulți”). Provocarea în gândirea morală modernă constă de obicei în contracararea egoismul sau a iubirii de sine și în promovarea altruismului sau a dorinței de a fi folositor celorlalți. Ideile stoice despre virtute (și în general, ideile filosofilor antici greci și romani) traversează distincția egoism-altruism; virtuțile sunt în legătură cu ceea ce suntem noi înșine în interior și deopotrivă în relația cu ceilalți. Provocarea în stoicism constă mai degrabă în dobândirea aceastei capacități: în dezvoltarea și punerea în practică în mod consistent a acelor cunoștințe care alcătuiesc virtuțile. Altfel spus, provocarea constă în dezvoltarea corectă a unei înțelegeri a ceea ce constituie virtuțile și în încercarea de a trăi la înălțimea acestei înțelegeri.
Care este legătura dintre aceste două cadre și ce avantaje prezintă cadrul antic (sau cadrul virtute-fericire) pentru noi, oamenii moderni? Mai întâi, trebuie să ne dăm seama că vechiul cadru antic (sau mai precis stoic) nu ignoră pur și simplu acele considerații care sunt predominante în gândirea morală modernă. Și stoicismul recunoaște importanța facerii de bine sau a îndeplinirii datoriei într-o anume situație – și chiar dă o importanță deosebită dimensiunii benefice celorlalți a vieții etice (aceasta fiind una dintre laturile dezvoltării etice conform concepției lor). Idealul lor de a-i trata pe toți oamenii drept concetățeni, drept frați și surori întru umanitate, este comparabil cu idealurile moderne referitoare la binele celorlalți (în principiu a cât mai multora posibil) și trece dincolo de cercul celor imediat legați de viețile noastre. Totuși, stoicismul nu prezintă aceste idealuri într-o formă familiară nouă din punct de vedere al terminologiei morale moderne ci din punct de vedere al virtuții, al relației virtute-fericire și al progresului spre virtute și fericire.
Oare modul lor de a reprezenta etica ne poate fi de folos – sau posibilitatea de vedea sub o altă formă idei pe care deja le considerăm importante? Cred că sunt într-adevăr câteva avantaje. Cadrul virtute-fericire aduce chestiunea motivației în centrul eticii. Nu are niciun sens să îndemnăm oamenii să facă bine sau să maximizeze binele celorlalți dacă nu se simt și ei motivați să acționeze în conformitate cu aceste principii. Cadrul stoic scoate la iveală modul în care acest tip de acțiune poate duce, cel puțin în parte, la felul de viață care constituie fericirea. Cadrul stoic accentuează de asemenea mai mult decât majoritatea abordărilor moderne rolul central al dezvoltării etice și ideea că această dezvoltare este un proces de o viață și nu doar o parte din perioada de creștere necesară pentru a deveni adult. De asemenea, în timp ce gândirea morală modernă tinde să se concentreze numai pe dimensiunea acțiunii umane benefică celorlalți, cadrul stoic (precum și alte cadre antice) consideră că virtuțile cuprind atât latura interioară cât și cea referitoare la ceilalți a experienței umane. Altfel spus, cadrul stoic caută să întemeieze viața etică pe ceea ce suntem în mod fundamental și nu doar pe ceea ce facem în relație cu ceilalți (deși aceasta este considerată ca o dimensiune importantă a vieții umane). În sfârșit, modelul stoic ale eticii (precum și alte modele antice) accentuează ideea că acțiunea corectă depinde de cunoștințe sau de capacitatea de dezvoltare a unei înțelegeri profunde a eticii (una care ne afectează întreaga personalitate); și că aceasta este de asemenea o dimensiune a vieții etice a cărei importanță nu este întotdeauna recunoscută în reprezentările moderne. Așadar, una peste alta, cred că există mai multe feluri în care etica antică și în special cea stoică poate să aducă o contribuție pozitivă la gândirea modernă despre etică precum și să furnizeze un cadru alternativ pentru orientarea în viață.
Chris Gill este profesor emerit de filosofie antică la Universitatea Exeter. El a scris pe larg despre filosofia antică. Cărțile sale, care se concentrează asupra stoicismului, includ Sinele structurat în gândirea elenistică șiromană și Psihologia naturalistă la Galen și în stoicism.
Sursa articolului:
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.