Enchiridion, Epictet, filozofie, Greg Sadler, stoicism

Explicații la filosofia lui Epictet despre dragoste și prietenie: un paradox stoic


de Greg Sadler
Practic de fiecare dată când am predat filosofia stoică – fie la Cursul de Filosofie Antică sau mai adesea la Cursul de Etică ori de Introducere în Filosofia Antică – printre alte texte, am solicitat studenților lectura Enchiridion-ului lui Epictet, „Manualul” său – o selecție de pasaje alcătuită după o serie mai lungă de Discursuri– în speranța că este o mostră mai mult sau mai puțin reprezentativă a învățăturilor orale ale lui Epictet, înregistrate de unul dintre elevii și prietenii săi. Invariabil, probabil pentru că apare devreme în text și astfel atrage privirea cititorului înainte să-și piardă concentrarea, secțiunea a treia le captează atenția sau cel puțin ultimul rând din secțiune.
În ceea ce privește obiectele pe care le dorești, fie că sunt folositoare, fie că îți plac, amintește-ți care este natura lor obișnuită, începând cu cele mai neînsemnate dintre ele. Astfel, de exemplu, dacă îți place o cupă de ceramică mai deosebită amintește-ți că ceea ce îți place este, prin natura ei, doar o cupă de ceramică. După aceea, dacă se va sparge, nu vei fi supărat. Iar când îți îmbrățișezi copilul, sau soția, conștientizează că cel pe care îl îmbrățișezi este un om și astfel nu vei fi tulburat dacă vreunul dintre ei moare.
Pentru mulți – inclusiv pentru mine – acesta pare un punct de vedere mult prea aspru, de o consecvență rigidă, oricum cumva exagerat și neiertător de aspru. Aici este momentul, cred, unde mulți oameni, indignați, trag concluzia că stoicismul nu este sigur pentru ei. Dacă acesta înseamnă să renunți la afecțiunea care tu consideri că ar trebui să existe în cadrul unei familii, între soț și soție, sau părinte și copil, atunci probabil că viața deplin rațională, netulburată și perfect liberă, pe care stoicismul o propune se câștigă la un preț mult prea ridicat.
Poziția reală a lui Epictet este caricaturizată în ultimul rând al acelei secțiuni – sau mai degrabă în concluzia noastră despre acesta – însă nu putem să ne dăm seama de asta decât parcurgând Discursurile, mai degrabă decât încercând clarificarea pasajului printr-un altul ales din Enchiridion. Acest fapt ne spune ceva important despre ceea ce a fost considerat drept cel mai important de comunicat, de avut la îndemână, de ținut minte, de meditat – despre selecțiile ce au fost incluse în textul mai scurt și mult mai răspândit.
Însă, după cum se dovedește, Epictet crede într-adevăr în mod foarte clar că afecțiunea pentru partenerul de viață, copii, chiar pentru prieteni și țară, este o componentă a vieții stoice complete – atât ca parte a idealului unei vieți morale în acord cu cerințele naturii cât și ca pe ceva adecvat rolurilor (personajelor) noastre în viață precum și a îndatoririlor și sarcinilor în legătură cu acestea.
Mai întâi, însă, să luăm în considerație partea din înțelepciunea sa referitoare la costuri, alegeri, angajamente și căile cele mai bune de a înțelege și de a ne rândui viețile:
Pentru un animal rațional este intolerabil doar ceea ce este irațional; iar tot ceea ce este rațional este tolerabil… Pe scurt, dacă cercetăm vom descoperi că omul ca animal nu suferă de nimic altceva mai mult decât de ceea ce este irațional; și, dimpotrivă, nu este atras de nimic altceva decât de ceea ce este rațional.
Însă raționalul și iraționalul înseamnă lucruri diferite pentru persoane diferite, la fel precum binele și răul sau ceea ce este benefic și ceea ce nu este benefic… Pentru a putea stabili raționalul și iraționalul ne folosim nu numai de lucrurile exterioare, ci și, de asemenea, de ceea ce considerăm că este potrivit pentru fiecare dintre noi în parte. Căci unuia i se va părea conform cu rațiunea să se ocupe de oala de noapte a stăpânului său, gândindu-se doar că dacă nu o face va fi biciuit și nu va primi de mâncare; și că dacă se va ocupa de oala de noapte nu va suferi nimic anevoios sau dezagreabil. Dar altuia nu numai că i se va părea intolerabil să se ocupe de oala de noapte, ci, de asemenea, i se va părea intolerabil să permită altcuiva să-i facă acest serviciu.
Și atunci, când mă întrebi dacă trebuie sau nu să te ocupi de oala de noapte a altcuiva, îți voi răspunde că a primi mâncare este mai important decât a nu primi și că a fi pedepsit este o rușine mai mare decât a nu fi pedepsit; așadar, dacă îți măsori interesul după aceste lucruri, atunci du-te și ocupă-te de oala de noapte. „Dar asta”, spui tu, „nu ar fi demn de mine”. În cazul acesta, tu ești cel care trebuie să iei asta în considerație, nu eu; căci tu te cunoști pe tine însuți, cât te apreciezi și la ce preț te vinzi; căci oamenii se vând la prețuri diferite.
Așadar, ar putea argumenta cineva, prețul fericirii, costul utilizării facultății sau facultăților mele raționale pentru dezvoltarea progresivă a propriei personalități, a modului de viață, a situației materiale și relațiilor personale în acord cu rațiunea, – pentru că niciunul dintre noi nu începe prin a fi cu totul rațional – este renunțarea la toate sentimentele firești de afecțiune pe care am ajuns să le am.
Există, desigur, această percepție comună a stoicismului, care interpretează această filosofie, acest mod expres de existență, în acest sens. Stoicul, astfel imaginat, renunță în mod efectiv la dorințele și aversiunile sale, la teamă și speranță, dragoste și ură, renunță la datoriile sale sociale sau chiar familiale.
Dar, este oare posibil ca aceasta să fie adevărata viață fericită, mai rațională, viața cea mai desăvârșită pe care o pot trăi oamenii? În ceea ce-l privește, Epictet nu crede asta. De fapt, el discută pe larg subiectul afecțiunii familiale (philostorgia) într-unul dintre discursurile sale, care ar putea fi catalogat drept „dojenitor”. Unul dintre oamenii care veniseră să-i ceară sfatul mărturisește:
În ultima vreme, sufăr mult din cauza copiilor; când fata mea cea mică a fost bolnavă, și se presupunea că e grav bolnavă, nu suportam să stau cu ea și ieșeam din casă până venea cineva să-mi spună că și-a revenit.
Drept răspuns, Epictet îl întreabă:
Și crezi că ai făcut bine?
La care, tatăl încearcă să se scuze spunând că a acționat în mod firesc, iar Epictet adaugă:
Convinge-mă deci că ai acționat în mod firesc și te voi convinge că orice se întâmplă după fire e normal să se întâmple așa.
Tatăl încearcă o altă metodă și spune că toți părinții se comportă la fel, la care Epictet răspunde:
Nu am să neg asta: însă, problema este dacă un astfel de comportament este normal; iar dacă acest comportament este normal va trebui să spunem, de asemenea, că tumorile sunt bune pentru corp, pentru că se întâmplă; și, în general, va trebui să admitem că a face rău este firesc pentru că aproape toți sau cel puțin marea majoritate dintre noi fac rău.
Aici apar mai multe sensuri ale cuvântului „firesc (natural)”. Pentru tatăl fetei „firesc” înseamnă ceea ce majoritatea oamenilor – buni sau răi – tind să facă. De asemenea, se poate vorbi în acest caz de afecțiune naturală, grijă sau teamă față de, sau pentru, propriul copil. Apoi, avem sensul de „firesc (natural)” drept ceea ce ar trebui să fie făcut, ce ar fi cel mai uman, mai rațional, ce ar reprezenta sau conduce spre dezvoltarea deplină a unei persoane.
Epictet îl conduce pe acel om prin întrebări și răspunsuri în forma unui dialog spre punctul unde acesta sesizează soluția:
Ți se pare că afecțiunea pentru cei din familia ta este conformă cu natura și bună?
Această afecțiune fiind firescă și bună, atunci ce crezi despre un lucru conform cu rațiunea, nu este de asemenea bun?
Pe urmă, ce este rațional poate oare să fie în contradicție cu afecțiunea?
Exact, pentru că dacă ar fi fost, atunci când una dintre contradicții este conformă cu rațiunea, atunci în mod obligatoriu o alta este contrară rațiunii. Nu-i așa?
Prin urmare, tot ceea ce vom descoperi ca fiind în același timp plin de afecțiune și, de asemenea, conform cu rațiunea, îl vom declara încrezători ca fiind normal și bun.
Și atunci, a pleca de lângă un copil bolnav nu este rezonabil și presupun că nu vei spune că este…
Această concluzie în sine este o realizare importantă. Lipsa de afecțiune, această afecțiune pe care, chiar dacă nu o simțim, ar trebui să o arătăm și se așteptă să o arătăm… așadar, această lipsa de afecțiune înseamnă de fapt o îndepărtare de calea stoică.
Apoi Epictet continuă cu întrebările. Vrea să afle dacă fapta tatălui este conformă cu afecțiunea datorată fiicei sale, acest atașament emoțional care îl face vulnerabil tocmai din cauza vulnerabilității persoanei iubite.
Ai făcut deci bine, având atâta afecțiune pentru copilul tău, să fugi afară și să îl părăsești; și mama nu avea nicio afecțiune pentru copil?
Ar fi trebuit deci ca și mama să o părăsească sau nu?
Tot așa și doica, nu o iubește pe fată? Ar fi trebuit deci ca și ea să o părăsească?
Pedagogul, nu o iubește pe fată? Ar fi trebuit deci ca și el să o părăsească? Și astfel ar fi trebuit ca fata să fie lăsată singură și fără ajutor din prea multa afecțiune a părinților și a celor din jurul ei sau ar fi trebuit să moară în mâinile celor care nici nu au iubit-o nici nu le pasă de ea?
Prin urmare, este nedrept și lipsit de înțelepciune să nu permiți celor care au aceeași afecțiune ca și tine să facă ceea ce tu consideri firesc pentru tine ca urmare a afecțiunii tale. Este absurd. Dacă ai fi fost bolnav, ți-ai fi dorit ca rudele tale să dea dovadă de atâta afecțiune, încât cu toții, copii și soție, să te lase singur și abandonat?
Și ți-ai dori să fii iubit așa de mult de ai tăi încât din cauza afecțiunii lor excesive să fii întotdeauna lăsat singur atunci când ești bolnav? Sau pentru acest motiv te-ai ruga mai degrabă, dacă ar fi fost posibil, să fii iubit și abandonat de dușmanii tăi? Iar dacă așa stau lucrurile, atunci rezultă că purtarea ta nu a fost deloc un act de afecțiune.
Toate acestea subliniază un punct esențial peste care am trecut repede mai sus. Dacă nu este corect – cel puțin în cazul lui Epictet – să spunem că stoicii priveau orice emoție sau orice sentiment ca pe ceva rău, ar fi în egală măsură incorect, sau poate chiar și mai nepotrivit, să trecem în extrema opusă și să susținem că toate emoțiile și afectivitatea sunt prin urmare bune.
Este necesară o măsură, un criteriu sau o metodă de apreciere și evaluare – care se distinge prin capacitatea de a vedea ce presupune a fi în conformitate cu natura – și Epictet aduce în discuție această preocupare însă netemeinic și departe de a-și da seama de iraționalitatea propriilor emoții, sau și mai precis a răspunsului său, ce face cu și plecând de la emoțiile sale.
Aceasta este departe de a fi o discuție singulară sau izolată și Epictet ridică și explorează subiecte similare, în legătură cu afecțiunea, familia sau altele asemenea – într-un mod care demonstrează o atitudine mult mai favorabilă față de astfel de legături decât ar părea să sugereze primul pasaj – în multe alte părți ale Discursurilor.
Să luăm din nou în considerație ultimul rând din secțiunea a treia:
Când îți îmbrățișezi copilul, sau soția, conștientizează că cel pe care îl îmbrățișezi este un om și astfel nu vei fi tulburat dacă vreunul dintre ei moare.
Epictet nu ne spune: păstrează distanța față de soția ta, copilul tău – sau prin extensie părintele tău, prieteni, membrii familiei, colegi, iubita, partenera sau chiar față de animalul tău de companie.
El nu ne sfătuiește să dăm dovadă de o prudență rece, considerând afecțiunea ca pe o afacere proastă și prin urmare niciodată reală, niciodată prezentă în relația cu celălalt, unindu-ne.
El accentuează că nu ar trebui să ne imaginăm lucrurile – și de asemenea oamenii – ca fiind altfel decât sunt, chiar dacă această fantezie ne ajută să înlăturăm conștiința faptului că am putea fi lipsiți de toate acestea în orice clipă și de anxietatea pe care această conștientizare o poate produce sau revela. Ar trebui să privim realitatea în față, dar de asemenea ar trebui în același timp să-i privim în față și pe cei pe care îi iubim, pe cât posibil cu dragoste sau cel puțin cu afecțiune – să ne uităm la ei ca oameni, așa cum oamenii trebuie să se uite la oameni.
Gregory Sadler este profesor de filosofie, lector, instructor de etică și consilier filosofic. De asemenea, acesta conduce Institutul de Științe Sociale și Umaniste de la Centrul Globalde Studii Avansate și este președintele și cofondatorul ReasonIO, o compania dedicată punerii în practică a filosofiei. El produce videoclipuri populare pe YouTube despre filosofie iar principalul său canalacademic a depășit recent 24 000 de abonați și 2,3 milioane de vizualizari.
Acest articol a fost inițial publicat pe Orexis Dianoētikē, blogul principal al drului. Sadler. 
Traducerea realizată după textul original din limba engleză de Constantin. Toate drepturile aparțin autorului articolului.