depresie, filozofie, stoic, stoicism

Rezistența stoică în fața bolii


de Carmelo Di Maria

2015 nu a început bine pentru mine – sfârșitul unei relații sentimentale m-a dat peste cap pe plan emoțional (nopți nedormite, plânsete, reflecții nesfârșite, pierderea poftei de mâncare, fumatul întruna… tot tacâmul).  Partea bună e că încercând să înțeleg ceva din toate acestea am început să devorez cărți de dezvoltare personală, în special pe acelea despre relații, despre tipul de atașament nesigur și tulburările de personalitate de tip narcisistic. Credeți-mă când vă spun, sunt niște lecturi fascinante. 

În timp ce căutam frenetic cunoașterea și dezvoltarea prin propriile forțe am poposit pe tărâmurile Romei antice și am făcut cunoștință cu stoicii. Am început să citesc foarte mult din filosofia lor de viață și mi-a plăcut foarte mult. Pentru început, trebuie să spun că am fost mereu un mare fan al TCC (terapiei cognitiv-comportamentale) și ideea că stoicii ar putea fi considerați ca premergători ai acestei școli de psihoterapie m-a făcut să mă simt imediat atras de ei. În plus, eram deja obișnuit să-mi lipesc maxime filosofice drăguțe pe frigider, așa că perlele lor de înțelepciune în format de buzunar se potriveau frumos cu scopul meu. S-a întâmplat, de asemenea, să-mi placă foarte mult pragmatismul lor, ideea că putem să facem exerciții de rutină – să repetăm maxime după modelul mantrelor, să medităm de dimineață și seara, să practicăm meditația așa-zisă „privirea de sus” și premeditatio malorum (meditația asupra adversităților) – cu scopul de a ne antrena mintea într-un fel de regim fitness mental. Prin meditațiile lor profunde putem să ne instruim în a fi mai conștienți de gândurile și emoțiile noastre, reîncadrând unele aspecte ale realității, asigurându-ne că acțiunile noastre sunt în acord cu valorile noastre și, mai ales, că avem valori mai înainte de orice altceva și că ele ocupă un loc proeminent în viața noastră și, în cele din urmă, că ne putem educa pentru a deveni o persoană mai bună.


Dezvoltarea personală a fost o constantă permanentă în viața mea (m-am frământat ani de zile cu probleme legate de respectul de sine și autocontrolul în momentele de furie) așa că într-un fel stoicii vorbeau o limbă pe care o puteam înțelege pe deplin. Se punea doar problema de a merge până la capăt. A existat totuși un lucru care, pentru mine, a reprezentat un cale nouă și revoluționară de a gândi, și anume, ideea că unele dintre lucrurile cele mai prețuite, în general, în viață nu au nicio valoare intrinsecă, mai precis: banii, sănătatea, reputația și orice altceva din afara sferei noastre de control. Aceste lucruri intră în categoria „celor externe”, lucruri considerate în afara controlului nostru și, prin urmare, „indiferente”. În schimb, lucrurile care sunt de cea mai mare importanță, credeau stoicii, sunt gândurile, emoțiile și comportamentul nostru, pe scurt, tot ceea ce este sub controlul nostru și care ne poate conduce către o viață în conformitate cu virtutea.

Sănătatea a fost unul dintre acele aspectele ale vieții considerate de stoicii drept „indiferente” care mi-a sărit în ochi. Descopeream că există oameni pentru care suferința din pricina sănătății șubrede, de fapt, nu era importantă, și pentru care atitudinea era totul: „Lucrul cel mai important nu este cel de care suferi, ci felul cum îți porți suferința” (Seneca, Despre Providență) sau „și în fiecare situație dificilă nu uita să aplici acest principiu: că aceasta nu este o nenorocire și că a o îndura cu noblețe este un bine” (Marc Aurelius, Meditații). Pentru o persoană cu două boli cronice era reconfortant și fortifiant să audă asta. Așadar, plecând de la sentimentul de inferioritate și neputință, de undeva oarecum „mai jos” în comparație cu ceilalți oameni sănătoși, am început să-mi conștientizez propria valoare ca persoană însănătoșită și evaluată după alte standarde: după propria tărie, forță, după demnitatea și capacitatea mea de a reintepreta situațiile. Trebuie să spun că dacă jinduiam după o soluție cognitiv-comportamentală, stoicii mi-au oferit una de proporții epice, ducând ideea de reinterpretare a realității la un cu totul alt nivel. Banii? Sănătatea? „Acestea nu înseamnă nimic pentru mine!” Astfel îi invita Epictet pe elevii săi să abordeze aspectele vieții considerate ca fiind externe și indiferente. Ideea este că singurul lucru care contează cu adevărat este caracterul și să fii cât mai bun cu putință, puternic în fața adversităților. La prima vedere, poate părea o afirmație un pic radicală, dar valoarea ei poate fi observată clar de către cei care se confruntă actualmente cu greutăți. Și, fie că actualmente vă confruntați într-adevăr cu greutăți, fie că sunteți destul de înțelepți pentru a vă pregătiți pentru ele, stoicii vă sugerează practicarea „pre-meditatio malorum”: imaginarea lucrurilor rele care vi se pot întâmpla și prin aceasta atingerea scopului dublu de a vă pregăti psihologic, și anume, de a scăpa de elementul de șoc și surpriză care altfel v-ar copleși, și, în al doilea rând, o mai bună apreciere a situației actuale. Au existat momente când am meditat la agravarea propriei stări de sănătate sau chiar la propria moarte, utilizând meditația ca practică. Invitația stoicilor de a nu uita că „trebuie să murim”, cunoscută și ca „memento mori” este un alt lucru care a avut un efect asupra mea. S-a dus tabuul tipic al societăților moderne, care face moartea mai morbidă și mai înspăimântătoare decât este în realitate, a venit vremea recunoașterii realiste și sănătoase a morții ca făcând parte din viață: așa cum spunea Seneca, viața este o moarte constantă și cu fiece zi ce trece ne apropiem din ce în ce mai mult de moarte. Și dacă vreodată ajungi să disperi din cauza stării de sănătate, să te simți copleșit de un sentiment de injustiție și supărare și ești inclinat să te gândești, „de ce mi se întâmplă tocmai mie?”, atunci stoicii, având avantajul viziunii lor cosmopolite asupra lumii și sentimentul de fraternitate umană, ți-ar răspunde probabil: „Și de ce nu chiar tu?”
În concluzie, mi se pare că oamenii cu boli cronice ar putea trage multe foloase și ar putea dobândi un sentiment renăscut de mândrie prin aderarea la filosofia de viață stoică și aplicarea principiilor sale. Tot ceea ce trebuie să facă este să dea dovadă de tărie în situațiile de criză, admițând că unele lucruri, precum sănătatea, nu sunt sub controlul lor, în timp ce atitudinea lor față de ele este, fără să-și blesteme soarta, acceptând-o în schimb cu noblețe de spirit și bunăvoință („Nu cere ca lucrurile să se întâmple așa cum vrei tu, ci dorește-ți ca ele să se întâmple așa cum se întâmplă și vei avea o viață liniștită.”), luând ca modele de viață figuri istorice și contemporane deopotrivă și înfruntând greutățile cu tărie și demnitate.
Practica meditativă numită „privirea de sus” este o altă invitație la a se distanța de viziunea egocentrică asupra lumii și la îmbrățișarea unei viziuni interconectate a umanității. Întâmplător, numai prin punerea în contextul mai larg al comunității umane durerea devine mai mică și nu se metamorfozează în suferință. Numai privind lumea în ansamblu ei, considerându-se pe sine drept o parte infimă din univers, un grăunte de nisip, și privind greutățile ca pe o nimica toată în comparație cu toată nefericirea care există pe planetă și care a existat de-a lungul secolelor, putem spera să reducem suferința la minimum.
Acolo unde o mare parte din literatura medicală de specialitate pare să indice doar cum să ne protejăm cât mai bine contra bolilor cronice și cum să cârpim cât mai bine situațiile existente, fără să evidențieze niciodată punctele tari sau calitățile, adică foloasele pe care le putem trage de pe urma lor (despre asta unii vorbesc ca de o „tulburare posttraumatică”), stoicismul ne permite să luăm o poziție diferită. Singurul bine în viață este virtutea și poți fi mândru de tine dacă dai dovadă de curaj, tărie și înțelepciune în fața greutăților.
Și dacă pentru stoici meditația asupra greutăților și reflecția asupra caracterului efemer al vieții erau atât de importante, atunci pentru un bolnav cronic care își contemplează propria mortalitate, situația sa reprezintă un avantaj care îi permite să pună la încercare ambele practici. Acesta poate, cu mult mai multă ușurință, să-și contempleze, de exemplu, deteriorarea sănătății sau să mediteze asupra morții înseși. În același fel, o persoană care trăiește cu o boală cronică poate să savureze mai ușor toate lucrurile pentru care putem fi recunoscători în viață. Un trandafir miroase mai frumos atunci când se întâmplă să ai sentimentul viu al efemerității vieții. În sfârșit, dacă vă tulbură vreodată scurtimea vieții, faceți ca fiecare zi să conteze, așa după cum sugerează următoarele două citate din Seneca:
„Dovedește-mi <prin felul cum trăiești> că binele în viață nu depinde de lungimea vieții, ci de felul cum ne folosim de ea; de asemenea, că este posibil, sau chiar obișnuit, pentru un om care a trăit mult să fi trăit prea puțin”. (Seneca, Despre scurtimea vieții)
„Începe de îndată să trăiești și socotește fiecare zi în parte ca pe o viață în sine.” (Seneca, Despre inutilitatea de a-ți face planuri de viitor)
Iar dacă este adevărat că stoicii ne bat mereu la cap cu al lor „memento mori” (nu uita că trebuie să mori), atunci corolarul inevitabil este un răsunător „memento vivere” (nu uita să trăiești).
Carmelo Di Maria trăiește la Londra. Speră să predea, într-o bună zi, un amestec de meditație reflexivă stoică și practici pentru dobândirea conștiinței de sine, oamenilor care suferă de boli cronice.

Sursa articolului:  
http://blogs.exeter.ac.uk/stoicismtoday/2015/12/30/stoic-resilience-in-face-of-illness-by-carmelo-di-maria/ 

Traducerea realizată de ForumStoic duă textul original din limba engleză. Toate drepturile aparțin autorilor articolului.