filozofie, stoic, stoicism

Trei obiecții frecvent exprimate împotriva stoicismului și răspunsurile celor care-l practică

Obiecția numărul 1 

Stoicismul înseamnă doar să suporți lucrurile pe care n-ar trebui să le suporți. Nu credeți că ar trebui să încercăm să schimbăm lumea, nu doar să o acceptăm?
Ar trebui să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba și să schimbăm lucrurile pe care suntem în stare să le schimbăm și nu le putem accepta. E nevoie să știm când să luptăm și când să ne abținem. Nu are niciun rost să ne aprindem atunci când e vorba de un lucru asupra căruia nu avem nicio putere. A nu avea nicio putere asupra unui lucru însemnă, literalmente, că nu-l putem schimba. Așadar, dacă nu-l putem schimba – oricât de tare am încerca: cui ar fi folosi toată agitația ta? Să ne cruțăm energia și pacea minții pentru acele lucruri pe care le putem schimba. Ăsta-i stoicismul.
Dale Cooper
Eu aș indica rugăciunea serenității ca pe un exemplu al dihotomiei lui Epictet într-un context modern recunoscut: dă-mi Doamne serenitatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciunea să fac diferența între ele.

Kevin Patrick Jr.
Ca stoici putem (și ar trebui) să încercăm să transformăm lumea într-un loc mai bun fără să ne încredem prea mult în rezultat.
Manolo Trueba
Obiecția numărul 2
Nu poți să iei câteva părticele din stoicism și să zici că ești stoic – trebuie fie să-l iei cu totul sau să renunți
Totul sau nimic, nu? Pare a fi exact tipul de eroare logică numit panta alunecoasă – adică, dacă faci x trebuie să faci y, foarte popular printre lobbyiștii și politicienii care caută să împiedice ceva să se întâmple. Dar serios vorbind, nu trebuie să faci y dacă faci x — nu există nicio bază pentru această ipoteză. Cât despre anumiți oameni care sunt sau nu sunt etichetați drept stoici de către alții, pot să vă spun că oricine care a primit cu brațele deschise aceste practici nu ar fi câtuși de puțin interesat despre etichetele celorlalți. Oare un stoic nu ar zice tocmai: „cui îi pasă de cum mă strigi?
Vasquez
Argumentul nu e un stoic adevăratpresupune o definiție necesară și suficientă a stoicismului. Totuși, în calitate de stoici moderni care se presupune că prețuim rațiunea ar trebui aducem credințele noastre în pas cu filosofia modernă; și părerea mea este că acest punct de vedere, și anume că limbajul conține definiții necesare și corecte ale cuvintelor este foarte problematic, așa cum arată în vremea din urmă Wittgenstein precum și alți filosofi moderni ai limbajului.
Pentru a folosi o expresie din Wittgenstein, stoicismul meu modern are cu siguranță o asemănare familială cu stoicismul timpuriu; este inspirat de el și reține multe dintre caracteristicile sale. Dar, l-am ajustat înadins în lumina științei și filosofiei moderne. Într-adevăr, aș susține că stoicii moderni care subscriu total filosofiei antice (care de fapt nici nu există ca unitate unificată, deoarece filosofia s-a schimbat și s-a adaptat chiar și în timpurile vechi) în mod ironic, nu trăiesc neapărat conform cu rațiunea dacă cred că întreaga filosofie trebuie să fie adoptată fără modificare, având în vedere avansurile uriașe pe care le-am făcut în filosofie (mai exact în logică și sisteme formale) și știință de pe vremea vechilor stoici.
Gregory Lopez
Pentru mine nu este o chestiunea de tipul totul sau nimic; aceasta este o extremă pe care o putem evita. La fel, ar fi rezonabil să evităm extrema opusă și anume de a considera stoicismul ca maleabil la infinit. După părerea mea, noi, cei moderni, nu avem dreptul să adăugăm sau să extragem tot ce vrem din stoicism dacă vrem să revendicăm acest nume. De la un anumit punct de divergență, onestitatea intelectuală ne cere să redenumim conglomeratul filosofic modernizat. Fără să produc în mod inutil dezbinare, mi se pare esențial ca stoicismul să aibă un oarecare înțeles, o oarecare diferențiere față de celelalte sisteme filosofice. Întrebarea care se pune este, ce e esențial pentru stoicism? Nu sunt convins că noi, cei moderni, am răspuns în mod adecvat la această întrebare.
Chris Fisher
Cred că depinde de lucrurile pe care le respingem și de lucrurile pe care le acceptăm. Unele părți sunt mai importante decât altele, precum rațiunea sau virtutea. Felul cum alte părți, precum divinitatea sau fizica se corelează cu progresul poate fi discutat. Dar stoicismul este, de asemenea, o viziune idealistă și niciun stoic vreodată nu s-a numit pe sine un vrăjitor desăvârșit. Iar dacă învățătorii nu erau pe deplin desăvârșiți, dacă nici chiar ei nu erau stoici adevărați, atunci este oare vreo persoană pe deplin desăvârșită în zilele noastre? Dimpotrivă, cu toții sunt și vor fi întotdeauna stoici aspiranți. Aceasta este descrierea corectă.
Olga Vallinsgren
Cred într-adevăr că este important să înțelegem felul în care fizica și logica s-au unit pentru a însufleți etica. Căci așa cum zice Seneca în Scrisoarea 33: nu vom face niciodată vreo descoperire nouă dacă ne mulțumim cu descoperirile vechi… Da, într-adevăr, voi merge pe calea cea veche, dar dacă voi descoperi una mai scurtă și mai ușoară voi păși pe ea cu încredere. Oamenii care au deschis vechile drumuri sunt călăuzele noastre și nu stăpânii noștri. Adevărul stă în fața fiecăruia dintre noi. Nu există un monopol al adevărului. A rămas destul de descoperit și pentru generațiile viitoare. Astăzi avem o mai bună înțelegere a cosmologiei sau a fizicii. Este perfect rezonabil să le încorporăm și pe acestea în filosofie. A nu face asta ar fi contrar scopului ei.
Kevin Patrick, Jr.
Obiecția numărul 3
Pentru stoici, e bine să fii lipsit de emoții. Ei spun: de ce trebuie să suferi când îți moare cineva apropiat?
Durerea este un răspuns cu totul natural al corpului și trebuie trăită. Dacă vrei să nu mai simți emoții deloc, atunci scopul tău este să devii psihopat. Stoicismul nu înseamnă să eviți emoțiile, ci te învață cum să interpretezi situațiile, îți călăuzește gândurile și așteptările și prin urmare îți mediază răspunsurile emoționale. El este de mare folos atunci când se pune problema depășești un moment greu. Să luăm de exemplu obiecția de mai sus. Atunci când îți moare o persoană apropiată, durerea este un răspuns legitim la pierderea ta. Poți să nu îți accepți emoțiile și să le reprimi (dar atunci alte simptome psihologice vor interveni), poți să lași durerea să se transforme în ceva și mai mare și poți rămâne fixat în durere (și să îți faci viața mai grea decât e nevoie) sau poți să îți călăuzești gândurile și prin urmare poți să lași durerea să treacă și să-ți iasă din sistem într-un mod mai sănătos. Un alt exemplu, stoicismul ne învață cum să ne călăuzim așteptările sau cum să ne gândim la vremelnicia vieții. De asemenea, ne ajută să înțelegem cum să abordăm regretele și cum să ne raportăm la persoana decedată (situație în care mulți oameni au probleme în a depăși momentul). El ne învață cum să ne concentrăm energia și atenția spre a distinge ce este în puterea noastră și ce nu este. Aceste gânduri ne ajută de obicei să acceptăm inevitabilul și să lăsăm natura să își urmeze cursul, astfel încât lacrimile și supărarea să se scurgă încetul cu încetul, așa cum sunt menite.
Nini Baseema
În Consolație pentru Marcia, Seneca spune că ar trebui să plângem cu moderație, căci a o face în exces este nefiresc. Găsesc că este cât se poate de rezonabil.
Vincent Chen
Așa cum spunea mama în mod elocvent despre felul în care trebuie să ne comportăm în caz de deces: plângem cât e potrivit să plângem și trecem mai departe.
Kyle Patrick Flynn
Și o ultimă obiecție: de ce stoicii sunt indiferenți față de lucruri?
Indiferentele sunt o categorie obiectivă de lucruri care nu sunt nici bune, nici rele. Lucrurile indiferente sunt acelea care se află în afara controlului nostru – și anume TOATE lucrurile externe de voința noastră. Nu au nimic de-a face cu atitudinea stoică față de lucruri sau indiferența față de lucruri ca atitudine. Pentru stoici ceea ce este important este să facă alegeri virtuoase, dar TOATE alegerile virtuoase sunt selectări corecte a unor lucruri (externe) indiferente. De exemplu, văd o persoană care e pe cale să se înece. Dacă persoana aceea trăiește sau moare este ceva indiferent. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu indiferent față de această situație ca atitudine. Înseamnă numai că în mod obiectiv ea face parte din categoria lucrurilor care sunt externe, în afara controlului meu, și prin urmare, lipsită de relevanță în raport cu bine și răul. Aceasta deoarece există numai un singur bine (alegerea mea virtuoasă) și un singur rău (alegerea mea greșită, ca urmare a viciului). În timp ce, atât persoana care trăiește, cât și cea care moare sunt indiferente, alegerea pe care o fac de a încerca să-i ajut nu este indiferentă. Acțiunea virtuoasă pe care trebuie să o facem este aceea de a-i salva în modul cel mai potrivit, cu hotărâre și cât mai eficient posibil. Pentru acest motiv încerc să îi salvez – pentru că încercarea este un act virtuos. Fie că reușesc sau nu, aceasta nu depinde de mine. Aceasta este o chestiune ce ține de Logos (de felul cum legile naturii se aplică cu toate variabilele lor complexe). În consecință, dacă reușesc sau nu, asta depinde de condițiile externe (externe voinței mele) și deci nu este sub controlul meu și deci este indiferent. Atunci când oamenii citesc cuvântul indiferent se întâmplă adesea ca ei să se gândească la o atitudine indiferentă. Aceasta este o neînțelegere.
Daniel Strain

Sursa articolului:  
Traducerea realizată de ForumStoic după textul original din limba engleză. Toate drepturile aparțin autorilor articolului.